Cristuru Secuiesc, Biserica romano-catolică, Str. Libertăţii 61
Cod LMI: HR-II-m-A-12805
Datare: secoloele XV-XVIII
Cristuru Secuiesc (în maghiară Székelykeresztúr, în germană Kreuz, în dialectul săsesc Ängersch-Kretz, în trad. "Cristuru Unguresc") este un oraș în județul Harghita, Transilvania, România. Localitatea Cisturu Secuiesc este situată la limita sud-vestică a județului Harghita cu județul Mureș, la gura de vărsare a pârâurilor Goagiu și Nicou Alb în Târnava Mare, la o altitudine de 390 m, pe DN13C, Bodogaia - Cristuru Secuiesc - Rugănești.
Date despre monument
Adresa: str. Libertăţii nr. 61, Cristuru Secuiesc
Cod: HR-II-m-A-12805
Datare: secolul XIII. refaceri în secolul XIV. şi 1458
Date istorice
Cristuru Secuiesc, ca şi majoritatea localităţilor din Secuime, apare relativ rar în diplomele medievale. Prima menţionare a localităţii o găsim în dijmele papale, conform căruia parohul Jacobus de Sancta Cruce plăteşte 23 de banali, iar în 1334 8 denari banali vechi. Cristurul plătise astfel cea mai mare sumă a regiunii, care indică şi însemnătatea localităţii. Din punctul de vedere al administraţiei eclesiastice Cristuru Secuiesc aparţinea eparhiei de Telegd, care cuprindea şi scaunul Odorheiului. Toponimul s-a derivat din hramul bisericii medievale, Sfânta Cruce. În evul mediu cultul moaştelor din lemnul Sfintei Cruci era deosebit de important, istoria lemnului crucii, plină de întorsături interesante, a inspirat multe cicluri de reprezentări narative. Regii Ungariei din dinastia Arpadiană au făcut rost de mai multe bucăţi din aceea cruce pe care a fost crucificată Mântuitorul. Cultul Sfintei Cruci în Regatul Ungariei a fost foarte răspândit în secolele XII-XIII., cea mai bună dovadă a acestuia fiind chiar apariţia frecventă a toponimului Keresztúr. (Din cauza interpretării greşite a toponimului mulţi au căutat în jurul Cristurului urmele cavalerilor cruciaţi, în mod firesc fără rezultat.) În ianuarie 1395 regele Sigismund de Luxemburg, în drumul lui spre Moldova, datează din Cristuru Secuiesc o diplomă. În 1459 a fost întocmită o diplomă in Oppido Keresthwr, care indică rangul de târg al localităţii (localitate mai mică, cu drept de târg şi cu aspect orăşenesc, ca şi majoritatea oraşelor de astăzi ale Secuimii, mai ales centrele scaunelor au deţinut acest rang). Cristuru Secuiesc a fost reşedinţa scaunului Cristur, pomenit prima dată în 1477. În evul mediu au avut loc câteva şedinţe generale ale reprezentanţilor scaunelor secuieşti în Cristur. În secolul XVI. scaunul Cristur şi-a pierdut treptat importanţa, şi la sfârşitul secolului devenise un scaun-filială a scaunului Odorhei, dar este important de menţionat faptul că în timpul principelui Ioan Sigismund orăşelul a avut o relativă securitate de drept faţă de abuzurile garnizoanei militare şi a cetăţii de la Odorhei.
Biserica parohială medievală se ridică la sud-est de centrul oraşului, prima şi singura menţionare medievală a bisericii este cea pomenită, din dijmele papale. Parohul menţionat în 1548 al localităţii, Dominus Blasius plebanus de Sekel Kerestur, probabil fusese ultimul preot catolic al perioadei reformei, iar János Marosi Synning era deja de religie protestantă. În Cristuru Secuiesc a câştigat teren confesiunea reformată şi unitariană, şi s-au păstrat mai multe informaţii despre disputele aprige ale celor două comunităţi legate de apartenenţa bisericii medievale. În 1631 reformaţii, cu scopul de a obţine biserica de la unitarieni, şi-au prezentat cererea lor în acest sens principelui Gheorghe Rákóczi I., cel care a propus despărţirea bisericii în două spaţii separate şi folosirea comună a clopotului. Propunerea nu a fost inedită, cunoaştem mai multe cazuri în care confesiunile au împărţit biserica (de exemplu Micăsasa). Deşi această împărţire a convenit şi comunităţii calvine, nu s-au păstrat date despre separarea efectivă a diferitelor părţi ale clădirii. În 1646 avem informaţii despre o nouă tentativă de împărţire a clădirii, când biserica veche, turnul acestuia, parohia, respectiv casa învăţătorului au fost adjudecate calvinilor, iar unitarienii au primit clopotul. Totuşi biserica a rămas în posesia comunităţii unitariene mai numeroase, iar reformaţii în scurt timp au zidit o nouă biserică. Bolta navei s-a prăbuşit tocmai în această perioadă în urma unui incendiu. În 1765 biserica este menţionată ca şi părăsită. Catolicii au obţinut biserica pe baza unui decret regal. Aspectul exterior actual al bisericii se datorează lucrărilor de renovare din perioada 1779-1821, dar detaliile diferitelor faze de construcţie, respectiv a realizării mobilierului liturgic al perioadei catolice, au rămas încă neelucidate. Turnul vechi - care se pare că a fost la colţul nord-estic al bisericii - a fost demolat, faţada vestică a fost reconstruită aproape în întregime şi dotată cu un turn central şi tribună. În acelaşi timp au avut loc reparaţii importante şi în cor.
Descrierea edificiului
Biserica are o navă spaţioasă, cu un turn central interior pe latura vestică. Corul este mai scund şi mai îngust, cu închidere poligonală, din cor spre nord se deschide uşa sacristiei, dar există şi o sacristie sudică, construită în 1929. Nava are cinci perechi de contraforturi, corul este de asemenea sprijinit de contraforturi. Contraforturile vestice ale navei sunt mai simple decât celelalte, şi probabil au fost realizate în cursul transformărilor de la începutul secolului al XIX-lea. Intrarea semicirculară a bisericii se deschide prin faţada principală, deasupra intrării se văd trei ferestre simple dinspre tribună. Faţada este articulată prin lesene şi brâu. Cercetările de parament au descoperit cruci medievale de sfinţire pe faţada vestică a bisericii.
Faţadele laterale şi-au păstrat aspectul lor medieval. Soclul înalt de piatră al navei pare a fi medieval. Cornişa bogat profilată a fost realizată din tencuială, cândva în secolul al XIX-lea. Pe peretele nordic articulat în patru registre de cele cinci contraforturi, se deschid doar trei ferestre, dar poate fi presupusă şi existenţa ferestrei vestice sub tencuială. Ferestrele, respectiv uşa de sub fereastra centrală sunt ogivale. Ferestrele sunt decorate cu muluri gotice. Uşa era dotată cu portic în evul mediu, fereastra din ax având parapet mai înalt decât celelalte. Ancadramentul uşii este destul de simplu, profilat doar prin teşirea muchiei. Pe faţada nordică - în axa intrării sudice - se deschide un alt acces ogival, cu profilatură mai dezvoltată. Peretele în jurul uşilor iese uşor în relief, această cămăşuială poate să indice eventual şi încastrarea ulterioară ale ancadramentelor, care este confirmată şi de cronologia bazată pe cercetările arheologice. Este important să precizăm faptul, că pe capetele estice ale pereţilor laterali, lângă contraforturile de colţ se mai observă câte un ciot de zid. Corul este luminat prin trei ferestre ogivale, mulurile sunt aproape identice cu mulurile ferestrelor navei. Sacristia nordică pare a fi o construcţie medievală.
Intrând prin uşa vestică ajungem în nava acoperită cu tavan plat. La capătul vestic al navei corpul turnului este înconjurat de tribuna zidită în secolul al XIX-lea. Peretelui nordic i se alătură un amvon neogotic din lemn cu o plastică bogată, acest stil fiind prezent şi pe cele două altare laterale. Cel mai spectaculos element medieval al interiorului navei este fragmentul de pictură murală de pe peretele nordic, lângă tribună, reprezentând o femeie călărind un balaur, şi ridicând un pocal. Contururile picturii decolorate au fost trasate cu culoarea maro de către descoperitorii acestuia. Femeia reprezentată pe fragmentul de mari dimensiuni este desfrânata din Babilon din Apocalipsa lui Ioan (cap. 17, 3-6). Compoziţia picturii urmează o xilogravură a lui Albrecht Dürer din 1497-1498 pentru o ediţie a Apocalipsei, iar elementul prin care s-a transmis imaginea a putut să fie un panou de altar pictat. Pictura murală a fost dezvelită de parohul local, János Orbán în 1904, împreună cu alte fragmente mai mici, care nu au fost păstrate. După însemnările parohului în aceste fragmente apăreau câţiva figuri de călăreţi (cei patru călăreţi ai Apocalipsei?). Pe peretele sudic al navei, lângă stâlpul tribunei se vede o nişă lată, în poziţie relativ scundă, care poate fi eventual urma unui gol din secolul al XIII-lea, realizat înaintea transformărilor radicale din secolul XV. În centrul peretelui estic al navei se deschide arcul de triumf ogival, construit din pietre profilate prin teşirea muchiei. Pietrele urmăresc planul peretelui, şi chiar de aceea este ciudat faptul, că peretele estic dinspre navă este acoperit de o cămăşuială groasă, după înlăturarea căruia au fost descoperite fresce medievale. Pe amândouă laturi ale arcului de triumf a fost descoperit tencuială medievală, dar numai pe latura sudică s-a păstrat fragment recognoscibil de frescă, figura unui episcop. Figura cu glorie stând în picioare are mitră pe cap, în mâna dreaptă ţine o cârjă episcopală. În jurul figurii se află un chenar roşu, reprezentând o nişă. Pe baza elementelor stilistice se poate presupune datarea de secol XIV. (începutul?), confirmat şi de istoricul construcţiilor. De asemenea, după îndepărtarea cămăşuielii au apărut cele două ferestre de colţ, care au fost parţial înzidite şi în evul mediu, şi stratul picturii murale intră puţin chiar în ambrazura ferestrei de sud.
În cor s-a păstrat bolta în cruce medievală cu trei traveei. Nervurile de piatră se ridică de pe console profilate, inscripţia în minuscule gotice a cheii de boltă indică data construirii corului: + anno ∫ domini ∫ millesimo ∫ c ∫ c ∫ c ∫ c ∫ q(uin)q(ua)gesi(m)o ∫ octavo (1458). Reprezentarea şi inscripţia de pe cheia de boltă din vest se referă la hramul bisericii: litera h a siglei ihs se prelungeşte în sus şi se transformă în crucea înverzită. Inscripţia circulară a cheii de boltă se referă la această imagine: arbor vite. În zidul sudic al corului s-a păstrat sedilia cu închidere în segment de cerc. Altarul principal baroc are dimensiuni mici, dar o compoziţie deosebit de frumoasă. Acest altar a suferit mai multe transformări în secolul XX.
Fundaţiile găsite cu ocazia cercetărilor arheologice din 1968-1971 şi ale săpăturilor de control din 1979 sunt prezentate în jurul bisericii. Fundaţiile au fost interpretate în mai multe feluri, noi considerăm ca şi corectă cea formulată de Elek Benkő, care a condus săpăturile din anul 1979. Săpăturile au găsit în jurul navei bisericii fundaţiile unei nave bazilicale cu două turnuri pe partea vestică. Conform lui Benkő fundaţiile bazilicii cu două turnuri sunt urmele unei tentative de lărgire a bisericii din secolul al XIV-lea (nu se datează mai exact), care s-a realizat doar parţial. Nava mai veche, datată în secolul al XIII-lea se ridică practic pe traseul navei de astăzi, şi cu ocazia lărgirii biserica veche a fost înconjurată cu fundaţiile bazilicii noi, după terminarea cărora biserica mai mică din interior ar fi fost demolată. Chiar şi tentativa de lărgire are două perioade: peretele nordic şi turnurile respectiv peretele sudic. Din proiectata lărgire s-a realizat doar peretele estic (al arcului de triumf, pe traseul peretelui estic vechi) şi turnul nordic. Peretele există şi astăzi, despre turn, pe baza cercetărilor arheologice şi a clopotului de la mijlocul secolului al XV-lea, se poate pronunţa că cu siguranţă a fost construit. Dintre stâlpii, care ar fi împărţit bazilica în trei nave s-au realizat doar fundaţiile şirului sudic. Fresca peretelui arcului de triumf confirmă faptul, că peretele estic al fazei din secolul al XIII-lea a fost demolat, iar peretele nou a fost legat cu zidurile laterale ale navei vechi. Cele două ferestre care au fost proiectate pentru bazilica mai largă, au ajuns în spatele colţurilor. Este o întrebare deschisă, dacă în momentul luării în folosinţă a peretelui estic, deja s-a ştiut sau nu că bazilica nu va mai fi realizată.
A treia perioadă importantă de construcţie a bisericii este zidirea corului, databilă prin data înscrisă pe cheia de boltă, 1458, când s-a realizat corul de astăzi, ferestrele şi uşile gotice ale navei, dar probabil şi o tribună ulterior demolată. Deci nava romanică a fost reconstruită, întrebarea este doar că în ce măsură. Cu intervenţiile de la mijlocul secolului XV. s-a realizat forma finală medievală a bisericii, din care s-a păstrat cel mai puţin faţada vestică, turnul fiind demolat la începutul secolului al XIX-lea, iar peretele primise o nouă tratare arhitecturală. Cercetarea arheologică şi de parament nu poate fi considerată deloc terminată, nu cunoaştem corul bisericii vechi, şi nu se poate exclude faptul că sub tencuiala navei se mai ascund eventuale goluri romanice şi picturi murale.
Bibliografie selectivă
Orbán Balázs: A Székelyföld leírása I. Pest, 1868. 21-25.
Dávid László: A középkori Udvarhelyszék művészeti emlékei. Bukarest, 1981.
Benkő Elek: A középkori Keresztúr-szék régészeti topográfiája. Varia Archaeologica Hungarica. Budapest, 1992. 152-158.
Benkő Elek - Demeter István - Székely Attila: Középkori mezőváros a Székelyföldön. Erdélyi Tudományos Füzetek 223. Kolozsvár, 1997.
Bibliografie:
1. wikipedia.org
2. http://referinte.transindex.ro/enciclopedie/monument.php?id=204
Cristuru Secuiesc (în maghiară Székelykeresztúr, în germană Kreuz, în dialectul săsesc Ängersch-Kretz, în trad. "Cristuru Unguresc") este un oraș în județul Harghita, Transilvania, România. Localitatea Cisturu Secuiesc este situată la limita sud-vestică a județului Harghita cu județul Mureș, la gura de vărsare a pârâurilor Goagiu și Nicou Alb în Târnava Mare, la o altitudine de 390 m, pe DN13C, Bodogaia - Cristuru Secuiesc - Rugănești.
Date despre monument
Adresa: str. Libertăţii nr. 61, Cristuru Secuiesc
Cod: HR-II-m-A-12805
Datare: secolul XIII. refaceri în secolul XIV. şi 1458
Date istorice
Cristuru Secuiesc, ca şi majoritatea localităţilor din Secuime, apare relativ rar în diplomele medievale. Prima menţionare a localităţii o găsim în dijmele papale, conform căruia parohul Jacobus de Sancta Cruce plăteşte 23 de banali, iar în 1334 8 denari banali vechi. Cristurul plătise astfel cea mai mare sumă a regiunii, care indică şi însemnătatea localităţii. Din punctul de vedere al administraţiei eclesiastice Cristuru Secuiesc aparţinea eparhiei de Telegd, care cuprindea şi scaunul Odorheiului. Toponimul s-a derivat din hramul bisericii medievale, Sfânta Cruce. În evul mediu cultul moaştelor din lemnul Sfintei Cruci era deosebit de important, istoria lemnului crucii, plină de întorsături interesante, a inspirat multe cicluri de reprezentări narative. Regii Ungariei din dinastia Arpadiană au făcut rost de mai multe bucăţi din aceea cruce pe care a fost crucificată Mântuitorul. Cultul Sfintei Cruci în Regatul Ungariei a fost foarte răspândit în secolele XII-XIII., cea mai bună dovadă a acestuia fiind chiar apariţia frecventă a toponimului Keresztúr. (Din cauza interpretării greşite a toponimului mulţi au căutat în jurul Cristurului urmele cavalerilor cruciaţi, în mod firesc fără rezultat.) În ianuarie 1395 regele Sigismund de Luxemburg, în drumul lui spre Moldova, datează din Cristuru Secuiesc o diplomă. În 1459 a fost întocmită o diplomă in Oppido Keresthwr, care indică rangul de târg al localităţii (localitate mai mică, cu drept de târg şi cu aspect orăşenesc, ca şi majoritatea oraşelor de astăzi ale Secuimii, mai ales centrele scaunelor au deţinut acest rang). Cristuru Secuiesc a fost reşedinţa scaunului Cristur, pomenit prima dată în 1477. În evul mediu au avut loc câteva şedinţe generale ale reprezentanţilor scaunelor secuieşti în Cristur. În secolul XVI. scaunul Cristur şi-a pierdut treptat importanţa, şi la sfârşitul secolului devenise un scaun-filială a scaunului Odorhei, dar este important de menţionat faptul că în timpul principelui Ioan Sigismund orăşelul a avut o relativă securitate de drept faţă de abuzurile garnizoanei militare şi a cetăţii de la Odorhei.
Biserica parohială medievală se ridică la sud-est de centrul oraşului, prima şi singura menţionare medievală a bisericii este cea pomenită, din dijmele papale. Parohul menţionat în 1548 al localităţii, Dominus Blasius plebanus de Sekel Kerestur, probabil fusese ultimul preot catolic al perioadei reformei, iar János Marosi Synning era deja de religie protestantă. În Cristuru Secuiesc a câştigat teren confesiunea reformată şi unitariană, şi s-au păstrat mai multe informaţii despre disputele aprige ale celor două comunităţi legate de apartenenţa bisericii medievale. În 1631 reformaţii, cu scopul de a obţine biserica de la unitarieni, şi-au prezentat cererea lor în acest sens principelui Gheorghe Rákóczi I., cel care a propus despărţirea bisericii în două spaţii separate şi folosirea comună a clopotului. Propunerea nu a fost inedită, cunoaştem mai multe cazuri în care confesiunile au împărţit biserica (de exemplu Micăsasa). Deşi această împărţire a convenit şi comunităţii calvine, nu s-au păstrat date despre separarea efectivă a diferitelor părţi ale clădirii. În 1646 avem informaţii despre o nouă tentativă de împărţire a clădirii, când biserica veche, turnul acestuia, parohia, respectiv casa învăţătorului au fost adjudecate calvinilor, iar unitarienii au primit clopotul. Totuşi biserica a rămas în posesia comunităţii unitariene mai numeroase, iar reformaţii în scurt timp au zidit o nouă biserică. Bolta navei s-a prăbuşit tocmai în această perioadă în urma unui incendiu. În 1765 biserica este menţionată ca şi părăsită. Catolicii au obţinut biserica pe baza unui decret regal. Aspectul exterior actual al bisericii se datorează lucrărilor de renovare din perioada 1779-1821, dar detaliile diferitelor faze de construcţie, respectiv a realizării mobilierului liturgic al perioadei catolice, au rămas încă neelucidate. Turnul vechi - care se pare că a fost la colţul nord-estic al bisericii - a fost demolat, faţada vestică a fost reconstruită aproape în întregime şi dotată cu un turn central şi tribună. În acelaşi timp au avut loc reparaţii importante şi în cor.
Descrierea edificiului
Biserica are o navă spaţioasă, cu un turn central interior pe latura vestică. Corul este mai scund şi mai îngust, cu închidere poligonală, din cor spre nord se deschide uşa sacristiei, dar există şi o sacristie sudică, construită în 1929. Nava are cinci perechi de contraforturi, corul este de asemenea sprijinit de contraforturi. Contraforturile vestice ale navei sunt mai simple decât celelalte, şi probabil au fost realizate în cursul transformărilor de la începutul secolului al XIX-lea. Intrarea semicirculară a bisericii se deschide prin faţada principală, deasupra intrării se văd trei ferestre simple dinspre tribună. Faţada este articulată prin lesene şi brâu. Cercetările de parament au descoperit cruci medievale de sfinţire pe faţada vestică a bisericii.
Faţadele laterale şi-au păstrat aspectul lor medieval. Soclul înalt de piatră al navei pare a fi medieval. Cornişa bogat profilată a fost realizată din tencuială, cândva în secolul al XIX-lea. Pe peretele nordic articulat în patru registre de cele cinci contraforturi, se deschid doar trei ferestre, dar poate fi presupusă şi existenţa ferestrei vestice sub tencuială. Ferestrele, respectiv uşa de sub fereastra centrală sunt ogivale. Ferestrele sunt decorate cu muluri gotice. Uşa era dotată cu portic în evul mediu, fereastra din ax având parapet mai înalt decât celelalte. Ancadramentul uşii este destul de simplu, profilat doar prin teşirea muchiei. Pe faţada nordică - în axa intrării sudice - se deschide un alt acces ogival, cu profilatură mai dezvoltată. Peretele în jurul uşilor iese uşor în relief, această cămăşuială poate să indice eventual şi încastrarea ulterioară ale ancadramentelor, care este confirmată şi de cronologia bazată pe cercetările arheologice. Este important să precizăm faptul, că pe capetele estice ale pereţilor laterali, lângă contraforturile de colţ se mai observă câte un ciot de zid. Corul este luminat prin trei ferestre ogivale, mulurile sunt aproape identice cu mulurile ferestrelor navei. Sacristia nordică pare a fi o construcţie medievală.
Intrând prin uşa vestică ajungem în nava acoperită cu tavan plat. La capătul vestic al navei corpul turnului este înconjurat de tribuna zidită în secolul al XIX-lea. Peretelui nordic i se alătură un amvon neogotic din lemn cu o plastică bogată, acest stil fiind prezent şi pe cele două altare laterale. Cel mai spectaculos element medieval al interiorului navei este fragmentul de pictură murală de pe peretele nordic, lângă tribună, reprezentând o femeie călărind un balaur, şi ridicând un pocal. Contururile picturii decolorate au fost trasate cu culoarea maro de către descoperitorii acestuia. Femeia reprezentată pe fragmentul de mari dimensiuni este desfrânata din Babilon din Apocalipsa lui Ioan (cap. 17, 3-6). Compoziţia picturii urmează o xilogravură a lui Albrecht Dürer din 1497-1498 pentru o ediţie a Apocalipsei, iar elementul prin care s-a transmis imaginea a putut să fie un panou de altar pictat. Pictura murală a fost dezvelită de parohul local, János Orbán în 1904, împreună cu alte fragmente mai mici, care nu au fost păstrate. După însemnările parohului în aceste fragmente apăreau câţiva figuri de călăreţi (cei patru călăreţi ai Apocalipsei?). Pe peretele sudic al navei, lângă stâlpul tribunei se vede o nişă lată, în poziţie relativ scundă, care poate fi eventual urma unui gol din secolul al XIII-lea, realizat înaintea transformărilor radicale din secolul XV. În centrul peretelui estic al navei se deschide arcul de triumf ogival, construit din pietre profilate prin teşirea muchiei. Pietrele urmăresc planul peretelui, şi chiar de aceea este ciudat faptul, că peretele estic dinspre navă este acoperit de o cămăşuială groasă, după înlăturarea căruia au fost descoperite fresce medievale. Pe amândouă laturi ale arcului de triumf a fost descoperit tencuială medievală, dar numai pe latura sudică s-a păstrat fragment recognoscibil de frescă, figura unui episcop. Figura cu glorie stând în picioare are mitră pe cap, în mâna dreaptă ţine o cârjă episcopală. În jurul figurii se află un chenar roşu, reprezentând o nişă. Pe baza elementelor stilistice se poate presupune datarea de secol XIV. (începutul?), confirmat şi de istoricul construcţiilor. De asemenea, după îndepărtarea cămăşuielii au apărut cele două ferestre de colţ, care au fost parţial înzidite şi în evul mediu, şi stratul picturii murale intră puţin chiar în ambrazura ferestrei de sud.
În cor s-a păstrat bolta în cruce medievală cu trei traveei. Nervurile de piatră se ridică de pe console profilate, inscripţia în minuscule gotice a cheii de boltă indică data construirii corului: + anno ∫ domini ∫ millesimo ∫ c ∫ c ∫ c ∫ c ∫ q(uin)q(ua)gesi(m)o ∫ octavo (1458). Reprezentarea şi inscripţia de pe cheia de boltă din vest se referă la hramul bisericii: litera h a siglei ihs se prelungeşte în sus şi se transformă în crucea înverzită. Inscripţia circulară a cheii de boltă se referă la această imagine: arbor vite. În zidul sudic al corului s-a păstrat sedilia cu închidere în segment de cerc. Altarul principal baroc are dimensiuni mici, dar o compoziţie deosebit de frumoasă. Acest altar a suferit mai multe transformări în secolul XX.
Fundaţiile găsite cu ocazia cercetărilor arheologice din 1968-1971 şi ale săpăturilor de control din 1979 sunt prezentate în jurul bisericii. Fundaţiile au fost interpretate în mai multe feluri, noi considerăm ca şi corectă cea formulată de Elek Benkő, care a condus săpăturile din anul 1979. Săpăturile au găsit în jurul navei bisericii fundaţiile unei nave bazilicale cu două turnuri pe partea vestică. Conform lui Benkő fundaţiile bazilicii cu două turnuri sunt urmele unei tentative de lărgire a bisericii din secolul al XIV-lea (nu se datează mai exact), care s-a realizat doar parţial. Nava mai veche, datată în secolul al XIII-lea se ridică practic pe traseul navei de astăzi, şi cu ocazia lărgirii biserica veche a fost înconjurată cu fundaţiile bazilicii noi, după terminarea cărora biserica mai mică din interior ar fi fost demolată. Chiar şi tentativa de lărgire are două perioade: peretele nordic şi turnurile respectiv peretele sudic. Din proiectata lărgire s-a realizat doar peretele estic (al arcului de triumf, pe traseul peretelui estic vechi) şi turnul nordic. Peretele există şi astăzi, despre turn, pe baza cercetărilor arheologice şi a clopotului de la mijlocul secolului al XV-lea, se poate pronunţa că cu siguranţă a fost construit. Dintre stâlpii, care ar fi împărţit bazilica în trei nave s-au realizat doar fundaţiile şirului sudic. Fresca peretelui arcului de triumf confirmă faptul, că peretele estic al fazei din secolul al XIII-lea a fost demolat, iar peretele nou a fost legat cu zidurile laterale ale navei vechi. Cele două ferestre care au fost proiectate pentru bazilica mai largă, au ajuns în spatele colţurilor. Este o întrebare deschisă, dacă în momentul luării în folosinţă a peretelui estic, deja s-a ştiut sau nu că bazilica nu va mai fi realizată.
A treia perioadă importantă de construcţie a bisericii este zidirea corului, databilă prin data înscrisă pe cheia de boltă, 1458, când s-a realizat corul de astăzi, ferestrele şi uşile gotice ale navei, dar probabil şi o tribună ulterior demolată. Deci nava romanică a fost reconstruită, întrebarea este doar că în ce măsură. Cu intervenţiile de la mijlocul secolului XV. s-a realizat forma finală medievală a bisericii, din care s-a păstrat cel mai puţin faţada vestică, turnul fiind demolat la începutul secolului al XIX-lea, iar peretele primise o nouă tratare arhitecturală. Cercetarea arheologică şi de parament nu poate fi considerată deloc terminată, nu cunoaştem corul bisericii vechi, şi nu se poate exclude faptul că sub tencuiala navei se mai ascund eventuale goluri romanice şi picturi murale.
Bibliografie selectivă
Orbán Balázs: A Székelyföld leírása I. Pest, 1868. 21-25.
Dávid László: A középkori Udvarhelyszék művészeti emlékei. Bukarest, 1981.
Benkő Elek: A középkori Keresztúr-szék régészeti topográfiája. Varia Archaeologica Hungarica. Budapest, 1992. 152-158.
Benkő Elek - Demeter István - Székely Attila: Középkori mezőváros a Székelyföldön. Erdélyi Tudományos Füzetek 223. Kolozsvár, 1997.
Bibliografie:
1. wikipedia.org
2. http://referinte.transindex.ro/enciclopedie/monument.php?id=204
Mugeni, Ansamblul bisericii reformate, sat Mugeni, nr. 232
Cod LMI: HR-II-a-A-12881
Date istorice
Datare: sec. XIII-XIX
Mugeni (în maghiară Bögöz) este un sat în județul Harghita, Transilvania, România. Este reședința comunei Mugeni.
Descrierea edificiului
Este una din cele mai frumoase construcţii medievale ale zonei Odorheiului. Se află în vechiul centru al satului, pe malul stâng al râului Târnava Mare. Biserica construită în secolul 14. din cărămidă şi piatră, având o suprafaţă de 278 m2, este străjuită de un zid fortificat de apărare din piatră.
Au o deosebită valoare picturile murale din secolele XIII-XIV. , tavanul format din casete, şi rămăşiţele unor scrisuri runaice secuieşti. Cu ocazia ultimei restaurări, a fost descoperit o parte din zidul construit în secolul al 13-lea în sanctuarul bisericii, iar picturile murale din nacelă care se văd şi astăzi, dovedesc data construcţiei.
Biserica reformată este un edificiu în stil gotic (navă tăvănită, cor cu absida poligonală si turn-clopotniță), păstrează un valoros ansamblu de pictură murală gotică: legenda Regelui Ladislau, legenda Margaretei din Antiohia (în stil liniar narativ - sec.XIV) și "Judecata de Apoi" (cu ecouri din pictura italiană - cca 1400).
Bibliografie selectivă
Odorheiu Secuiesc, Ansamblul capelei Inima lui Iisus, str. Bazinului, nr. 2
Cod LMI: HR-II-a-A-12893
Datare: sec. XIII-XVI, conform celor mai noi date, capela datează din secolul XVI.
Date despre monumentAdresa: strada Bazinului 2.
Cod: HR-II-a-A-12893
Datare: sec. XIII.?, sec. XVI.?
Date istorice
Datarea capelei este un subiect încă în discuţie, fără o concluzie certă. Pe baza planimetriei, cei mai mulţi autori o consideră o clădire romanică, din secolul al XIII-lea. Această datare se bazează pe câteva analogii sigur databile: Ják (Ungaria), capela Sf. Iacob, mijlocul secolului al XIII-lea, Pápoc (Ungaria), capela Sf. Mihail mijlocul secolului al XIII-lea, Chrasť nad Hornádom (Slovacia, sec. XIII.).
Clădirile enumerate, care apar şi în documentele medievale, au multe piese sculptate în piatră databile stilistic, în interiorul lor, la întâlnirea loburilor, se ridică stâlpi angajaţi. Clădirile din Ungaria au faţadele bogat articulate, respectiv două niveluri în interior, cea din Slovacia are un turn masiv central, capela din Odorhei - pe lângă o asemănare parţială a planului - neavând legături morfologice cu exemplele enumerate. Capela Inima lui Isus nu dispune de piese sculptate sau pictură murală pe baza căruia am putea emite o datare medievală sigură. Un exemplu mai apropiat (cel puţin geografic) este biserica ortodoxă din Gurasada, unde însă loburile de pe axul E-V sunt alungite, respectiv şi aici dispunem de piese cioplite în piatră şi de fresce care datează clădirea. În Secuime cunoaştem trei clădiri cu plan asemănător: capela Sf. Ana lângă Gheorgheni, care ulterior a fost extinsă cu o navă dreptunghiulară. Despre istoricul acestei clădiri se cunoaşte şi mai puţin, dar nu este exclus că este vorba despre o capelă armenească sau de influenţă armenească din secolele XVII-XVIII. (în zona Caucazului planurile asemănătoare sunt des răspândite). În faza actuală a cercetărilor această clădire este cea mai apropiată analogie a capelei din Odorhei. A doua clădire este de fapt o ruină lângă biserica reformată din Doboşeni, care încă nu a fost cercetată arheologic. Al treilea monument este capela Sf. Ştefan pe dealul Perkő lângă Sânzieni, care are un plan mai dezvoltat decât cel din Odorhei: cele patru loburi se alăturează unui pătrat, asemănător cartuşelor renascentiste, acoperişul are cinci turle. Capela de pe Perkő, despre care nu dispunem informaţii medievale, are un ancadrament de intrare deosebit de frumos realizat din 1686 (cu blazoanele lui Sámuel Kálnoky şi Erzsébet Lázár), respectiv o pictură murală în absidă din mijlocul secolului XVIII., reprezentând regii sfinţi ai Ungariei, din donaţia lui István Mikes şi Róza Petki. În acest caz nu se poate exclude de loc că avem un exemplu de clădire cu plan central renascentist.
Concluzionând, se poate constata, că capela Inima lui Isus este foarte departe de analogiile sigure din secolul al XIII-lea, iar exemplele din Secuime sunt foarte puţin cunoscute, deci nu pot fi folosite la datare. Studiul de parament din 1973 a arătat că uşa originală nu are ancadrament, iar cadrele de cărămidă ale ferestrelor par a fi ulterioare faţă de zidărie. Este indiscutabil faptul că planul patrulobat era foarte răspândit în evul mediu, în evul mediu timpuriu în zona Caucaziană şi în Orientul Apropiat au fost zidite numeroase biserici cu această planimetrie, iar în perioada romanicului găsim exemple aproape în toate ţările Europei catolice, şi nu numai. Totuşi, nu trebuie să uităm faptul că acest plan era folosit şi în perioada renaşterii sau a barocului ( de ex. Vác, capela Sf. Rocus, 1740).
O altă datare a capelei ar putea fi bazată pe o monedă din 1561 a regelui Ferdinand I., găsită în 1973 lângă fundaţia absidei nordice în cursul cercetărilor arheologice de către Mariana Beldie. Acceptarea datării de secol XVI. este la fel de problematică ca şi cea de secol XIII.: avem doar un singur indiciu, neconfirmat de alte informaţii.
Cercetările arheologice au descoperit doar două morminte, care indică mai degrabă funcţiunea de capelă şi nu de biserică medievală (în interiorul şi în jurul bisericilor parohiale a fost cimitirul localităţilor medievale). Levente Tibád presupune că capela ar fi fost construit ca şi o recunoştinţă pentru vindecările care au avut loc datorită izvoarelor sărate din jur. Despre Gyárosfalva avem foarte puţine informaţii, în conscripţia militară din 1567 împreună cu cele două sate vecine avusese doar 4 porţi, şi în 1571 deja a fost alipit oraşului Odorhei. Prima menţionare a capelei este din 1662, când s-au reparat probabil pagubele provocate de invazia turco-tătară. Nu este exclus că tavanul din 1677 a fost realizat în cadrul acestor lucrări de renovare. Călugărul István Lakatos în 1702 prezentase procesiunea de Ziua Domnului de la capela Numele lui Isus denumită Casa lui Isus ca şi una dintre cele mai importante sărbători religioase ale regiunii. Monografiile mai importante ale sfârşitului secolului al XVIII-lea (József Benkő, János Szeles) menţionează capela Casa lui Isus şi procesiunile de ziua Corporis Christi, care însă, datorită numeroaselor fapte violente, au fost interzise de către autorităţi în anii 1780. Zidul din jurul capelei a fost construit în 1771, iar în 1773 iezuiţii din Odorhei au reparat clădirea. Căsuţa sihastrului a fost construită în 1830 din donaţia episcopului Sándor Rudnay. La începutul secolului al XIX-lea s-a răspândit denumirea capela Isus, iar la începutul secolului XX., Inima lui Isus.
Descrierea edificiului
Una dintre cele mai des menţionate monumente istorice ale oraşului Odorheiu Secuiesc este capela Inima lui Isus, aflată lângă drumul spre Cristuru Secuiesc, pe situl satului dispărut Gyárosfalva. Gyárosfalva a fost alipit în 1571 oraşului, locuitorii lui s-au mutat la Odorhei, singura construcţie pe situl localităţii a rămas capela Inima lui Isus. Se poate presupune că toponimul Gyárosfalva („satul fabricanţilor") păstrează amintirea fierarilor care locuiau lângă centrul domenial regal Odorhei din timpul regilor Arpadieni, înaintea sosirii secuilor în regiune. În valea pitorească se ridică construcţia cu volumetrie inedită, menţionată în literatură prin mai multe denumir:, de cele mai multe ori ca şi capela Isus sau capela Inima lui Isus. Mica construcţie este împrejmuită de un zid scund de piatră de plan ovoidal neregulat, sprijinit prin contraforturi, având o poartă spre sud şi o uşă spre nord. Dinspre interior zidului este adosat o căsuţă de sihastru. Pe vârful frontonului porţii sudice se vede o cruce de piatră. Deasupra uşii se observă inscripţia 1830, modelată din tencuială, în chenarul de lemn al uşii s-a înscris anul 1771. Căsuţa de sihastru cu târnaţ are două clopote de dimensiuni mai mici, una dintre aceştia a fost turnat în secolul al XIX-lea la Sighişoara conform inscripţiei: M(ichael) MANCHEN SCHAESBURG.
Planul capelei, construite din pietre de râu, este patrulobat, totuşi mai mulţi autori definesc ca şi rotundă, rotundele fiind de fapt clădiri eclesiastice cu navă circulară cu absidă. Capela din Odorhei este o clădire cu plan central, pătratul interior, care este lărgit prin cele patru abside, are lăţime de 3,4 m. Acoperişul cu şindrilă poartă o turlă de lemn, cu cruce. Sub streaşina clădirii se mai observă faptul, că original absidele au fost acoperite prin semicupole. Intrarea clădirii se deschide dinspre sud, din direcţia porţii zidului de incintă. Deasupra uşii simple de lemn se deschide o fereastră alungită, de mici dimensiuni. Grilajul metalic din spatele uşii este inscripţionat: 1830 INRJ. În faţa absidei sudice, în absida de nord - unde este amplasat şi altarul - se poate observa perechea înzidită a ferestrei de sud. În absida vestică se mai sesizează urma intrării originale şi o fereastră ovoidală în ax. În absida estică se deschide o fereastră în segment de cerc, de dimensiuni mai mari.
Interiorul capelei este simplu, are pardoseală de cărămidă. Tavanul casetat este o copie - nu prea fidelă - a tavanului vechi, care astăzi se află într-un loc necunoscut, probabil în colecţia unui muzeu din Budapesta. Tavanul casetat de astăzi poartă inscripţia 1903. Pe baza unei alte inscripţii literatura susţine că tavanul vechi datează din 1677. Astăzi tavanul respectiv poate fi studiat doar în reproducţia în culori din cartea lui Dezső Malonyay. Pe acesta se poate observa, că mai multe casete au margini arcuite datorită planimetriei capelei, şi casetele mai mici nu au fost decorate (din cele 42 sunt decorate 35). Cele mai multe casete au avut ornamente florale în compoziţie simetrică pe ax, în mai multe cazuri apare şi motivul caracteristic al ulcioarei italieneşti. Casetele de formă neregulată au fost decorate cu compoziţii mai libere, de frunze sau de ciorchine de struguri. Pe câteva casete se observă compoziţii în vârtej. Plantele care apar cel mai des sunt lalelele şi strugurele. Pe baza unor considerente stilistice, Lajos Kelemen legase tavanul cu cele ale bisericilor din Feliceni (1670) şi Satu Mic (1699), operele tâmplarilor János şi András Asztalos de Szombatfalva, presupuşii autori şi ale tavanului din capelă.
O piesă valoroasă a mobilierului liturgic este altarul amplasat în absida nordică, realizat probabil în secolul al XVIII-lea, cu o compoziţie arhitecturală cu coloane, bogat decorate şi aurite. Pe frontonul altarului se vede monograma Maria. Pictura altarului reprezintă pe copilul Isus cu mielul. Într-o mică casetă deschisă recent pe altar, se observă cromatica originală în culori vii. Pe lângă altar, sub un baldahin baroc se află o cruce de lemn pentru procesiuni. În colţul estic al absidei nordice se observă o nişă, probabil un pastoforiu. În absida vestică s-a amplasat statuia de lemn colorat al Sfântului Ioan de Nepomuc, o reprezentare interesantă a sfântului, cu boneta în mână. Ferestrele capelei sunt închise prin vitralii de la începutul secolului XX. Cercetările de parament au dezvelit în interior mai multe inscripţii de tip hic fuit din secolul al XVII-lea, iar în absida altarului o figură încă neidentificată, pictată în ulei.
Bibliografie:
1. http://referinte.transindex.ro/enciclopedie/monument.php?id=192
Date despre monumentAdresa: strada Bazinului 2.
Cod: HR-II-a-A-12893
Datare: sec. XIII.?, sec. XVI.?
Date istorice
Datarea capelei este un subiect încă în discuţie, fără o concluzie certă. Pe baza planimetriei, cei mai mulţi autori o consideră o clădire romanică, din secolul al XIII-lea. Această datare se bazează pe câteva analogii sigur databile: Ják (Ungaria), capela Sf. Iacob, mijlocul secolului al XIII-lea, Pápoc (Ungaria), capela Sf. Mihail mijlocul secolului al XIII-lea, Chrasť nad Hornádom (Slovacia, sec. XIII.).
Clădirile enumerate, care apar şi în documentele medievale, au multe piese sculptate în piatră databile stilistic, în interiorul lor, la întâlnirea loburilor, se ridică stâlpi angajaţi. Clădirile din Ungaria au faţadele bogat articulate, respectiv două niveluri în interior, cea din Slovacia are un turn masiv central, capela din Odorhei - pe lângă o asemănare parţială a planului - neavând legături morfologice cu exemplele enumerate. Capela Inima lui Isus nu dispune de piese sculptate sau pictură murală pe baza căruia am putea emite o datare medievală sigură. Un exemplu mai apropiat (cel puţin geografic) este biserica ortodoxă din Gurasada, unde însă loburile de pe axul E-V sunt alungite, respectiv şi aici dispunem de piese cioplite în piatră şi de fresce care datează clădirea. În Secuime cunoaştem trei clădiri cu plan asemănător: capela Sf. Ana lângă Gheorgheni, care ulterior a fost extinsă cu o navă dreptunghiulară. Despre istoricul acestei clădiri se cunoaşte şi mai puţin, dar nu este exclus că este vorba despre o capelă armenească sau de influenţă armenească din secolele XVII-XVIII. (în zona Caucazului planurile asemănătoare sunt des răspândite). În faza actuală a cercetărilor această clădire este cea mai apropiată analogie a capelei din Odorhei. A doua clădire este de fapt o ruină lângă biserica reformată din Doboşeni, care încă nu a fost cercetată arheologic. Al treilea monument este capela Sf. Ştefan pe dealul Perkő lângă Sânzieni, care are un plan mai dezvoltat decât cel din Odorhei: cele patru loburi se alăturează unui pătrat, asemănător cartuşelor renascentiste, acoperişul are cinci turle. Capela de pe Perkő, despre care nu dispunem informaţii medievale, are un ancadrament de intrare deosebit de frumos realizat din 1686 (cu blazoanele lui Sámuel Kálnoky şi Erzsébet Lázár), respectiv o pictură murală în absidă din mijlocul secolului XVIII., reprezentând regii sfinţi ai Ungariei, din donaţia lui István Mikes şi Róza Petki. În acest caz nu se poate exclude de loc că avem un exemplu de clădire cu plan central renascentist.
Concluzionând, se poate constata, că capela Inima lui Isus este foarte departe de analogiile sigure din secolul al XIII-lea, iar exemplele din Secuime sunt foarte puţin cunoscute, deci nu pot fi folosite la datare. Studiul de parament din 1973 a arătat că uşa originală nu are ancadrament, iar cadrele de cărămidă ale ferestrelor par a fi ulterioare faţă de zidărie. Este indiscutabil faptul că planul patrulobat era foarte răspândit în evul mediu, în evul mediu timpuriu în zona Caucaziană şi în Orientul Apropiat au fost zidite numeroase biserici cu această planimetrie, iar în perioada romanicului găsim exemple aproape în toate ţările Europei catolice, şi nu numai. Totuşi, nu trebuie să uităm faptul că acest plan era folosit şi în perioada renaşterii sau a barocului ( de ex. Vác, capela Sf. Rocus, 1740).
O altă datare a capelei ar putea fi bazată pe o monedă din 1561 a regelui Ferdinand I., găsită în 1973 lângă fundaţia absidei nordice în cursul cercetărilor arheologice de către Mariana Beldie. Acceptarea datării de secol XVI. este la fel de problematică ca şi cea de secol XIII.: avem doar un singur indiciu, neconfirmat de alte informaţii.
Cercetările arheologice au descoperit doar două morminte, care indică mai degrabă funcţiunea de capelă şi nu de biserică medievală (în interiorul şi în jurul bisericilor parohiale a fost cimitirul localităţilor medievale). Levente Tibád presupune că capela ar fi fost construit ca şi o recunoştinţă pentru vindecările care au avut loc datorită izvoarelor sărate din jur. Despre Gyárosfalva avem foarte puţine informaţii, în conscripţia militară din 1567 împreună cu cele două sate vecine avusese doar 4 porţi, şi în 1571 deja a fost alipit oraşului Odorhei. Prima menţionare a capelei este din 1662, când s-au reparat probabil pagubele provocate de invazia turco-tătară. Nu este exclus că tavanul din 1677 a fost realizat în cadrul acestor lucrări de renovare. Călugărul István Lakatos în 1702 prezentase procesiunea de Ziua Domnului de la capela Numele lui Isus denumită Casa lui Isus ca şi una dintre cele mai importante sărbători religioase ale regiunii. Monografiile mai importante ale sfârşitului secolului al XVIII-lea (József Benkő, János Szeles) menţionează capela Casa lui Isus şi procesiunile de ziua Corporis Christi, care însă, datorită numeroaselor fapte violente, au fost interzise de către autorităţi în anii 1780. Zidul din jurul capelei a fost construit în 1771, iar în 1773 iezuiţii din Odorhei au reparat clădirea. Căsuţa sihastrului a fost construită în 1830 din donaţia episcopului Sándor Rudnay. La începutul secolului al XIX-lea s-a răspândit denumirea capela Isus, iar la începutul secolului XX., Inima lui Isus.
Descrierea edificiului
Una dintre cele mai des menţionate monumente istorice ale oraşului Odorheiu Secuiesc este capela Inima lui Isus, aflată lângă drumul spre Cristuru Secuiesc, pe situl satului dispărut Gyárosfalva. Gyárosfalva a fost alipit în 1571 oraşului, locuitorii lui s-au mutat la Odorhei, singura construcţie pe situl localităţii a rămas capela Inima lui Isus. Se poate presupune că toponimul Gyárosfalva („satul fabricanţilor") păstrează amintirea fierarilor care locuiau lângă centrul domenial regal Odorhei din timpul regilor Arpadieni, înaintea sosirii secuilor în regiune. În valea pitorească se ridică construcţia cu volumetrie inedită, menţionată în literatură prin mai multe denumir:, de cele mai multe ori ca şi capela Isus sau capela Inima lui Isus. Mica construcţie este împrejmuită de un zid scund de piatră de plan ovoidal neregulat, sprijinit prin contraforturi, având o poartă spre sud şi o uşă spre nord. Dinspre interior zidului este adosat o căsuţă de sihastru. Pe vârful frontonului porţii sudice se vede o cruce de piatră. Deasupra uşii se observă inscripţia 1830, modelată din tencuială, în chenarul de lemn al uşii s-a înscris anul 1771. Căsuţa de sihastru cu târnaţ are două clopote de dimensiuni mai mici, una dintre aceştia a fost turnat în secolul al XIX-lea la Sighişoara conform inscripţiei: M(ichael) MANCHEN SCHAESBURG.
Planul capelei, construite din pietre de râu, este patrulobat, totuşi mai mulţi autori definesc ca şi rotundă, rotundele fiind de fapt clădiri eclesiastice cu navă circulară cu absidă. Capela din Odorhei este o clădire cu plan central, pătratul interior, care este lărgit prin cele patru abside, are lăţime de 3,4 m. Acoperişul cu şindrilă poartă o turlă de lemn, cu cruce. Sub streaşina clădirii se mai observă faptul, că original absidele au fost acoperite prin semicupole. Intrarea clădirii se deschide dinspre sud, din direcţia porţii zidului de incintă. Deasupra uşii simple de lemn se deschide o fereastră alungită, de mici dimensiuni. Grilajul metalic din spatele uşii este inscripţionat: 1830 INRJ. În faţa absidei sudice, în absida de nord - unde este amplasat şi altarul - se poate observa perechea înzidită a ferestrei de sud. În absida vestică se mai sesizează urma intrării originale şi o fereastră ovoidală în ax. În absida estică se deschide o fereastră în segment de cerc, de dimensiuni mai mari.
Interiorul capelei este simplu, are pardoseală de cărămidă. Tavanul casetat este o copie - nu prea fidelă - a tavanului vechi, care astăzi se află într-un loc necunoscut, probabil în colecţia unui muzeu din Budapesta. Tavanul casetat de astăzi poartă inscripţia 1903. Pe baza unei alte inscripţii literatura susţine că tavanul vechi datează din 1677. Astăzi tavanul respectiv poate fi studiat doar în reproducţia în culori din cartea lui Dezső Malonyay. Pe acesta se poate observa, că mai multe casete au margini arcuite datorită planimetriei capelei, şi casetele mai mici nu au fost decorate (din cele 42 sunt decorate 35). Cele mai multe casete au avut ornamente florale în compoziţie simetrică pe ax, în mai multe cazuri apare şi motivul caracteristic al ulcioarei italieneşti. Casetele de formă neregulată au fost decorate cu compoziţii mai libere, de frunze sau de ciorchine de struguri. Pe câteva casete se observă compoziţii în vârtej. Plantele care apar cel mai des sunt lalelele şi strugurele. Pe baza unor considerente stilistice, Lajos Kelemen legase tavanul cu cele ale bisericilor din Feliceni (1670) şi Satu Mic (1699), operele tâmplarilor János şi András Asztalos de Szombatfalva, presupuşii autori şi ale tavanului din capelă.
O piesă valoroasă a mobilierului liturgic este altarul amplasat în absida nordică, realizat probabil în secolul al XVIII-lea, cu o compoziţie arhitecturală cu coloane, bogat decorate şi aurite. Pe frontonul altarului se vede monograma Maria. Pictura altarului reprezintă pe copilul Isus cu mielul. Într-o mică casetă deschisă recent pe altar, se observă cromatica originală în culori vii. Pe lângă altar, sub un baldahin baroc se află o cruce de lemn pentru procesiuni. În colţul estic al absidei nordice se observă o nişă, probabil un pastoforiu. În absida vestică s-a amplasat statuia de lemn colorat al Sfântului Ioan de Nepomuc, o reprezentare interesantă a sfântului, cu boneta în mână. Ferestrele capelei sunt închise prin vitralii de la începutul secolului XX. Cercetările de parament au dezvelit în interior mai multe inscripţii de tip hic fuit din secolul al XVII-lea, iar în absida altarului o figură încă neidentificată, pictată în ulei.
Bibliografie:
1. http://referinte.transindex.ro/enciclopedie/monument.php?id=192
Odorheiu Secuiesc, cetatea Szekely Tamadt, Str. Tompa László, nr. 12
Cod LMI: HR-II-m-A-12918
Datare: 1562
Date despre monument Adresa: municipiul Odorheiu Secuiesc, str. Tompa László nr. 13
Cod: HR-II-m-A-12918
Datare: sec. al XVI-lea (după 1562)
Date istorice
Cetatea de la Odorheiu-Secuiesc a fost construită în partea nordică a oraşului medieval, pe o terasă de pe malul stâng al râului Târnava-Mare. Cetatea, denumită şi Székelytámad (Secuiul atacă), apare în conştiinţa locală şi în istoriografie sub denumirea de Csonkavár (Cetatea-Ciuntă), ca urmare a demolării parţiale a zidurilor acesteia, conform prevederilor păcii de la Satu Mare din 1711.
Primele menţiuni despre cetatea de la Odorheiu Secuiesc datează din ultimul deceniu al secolului al XV-lea. În 1492 Ştefan Báthory de Ecsed s-a adresat în mai multe rânduri oficialilor Sibiului, în calitate de voievod al Transilvaniei şi comite al secuilor (1479-1493), cerându-le arme, muniţii, artilerişti şi meşteri dulgheri pentru construcţia şi aprovizionarea cetăţii de la Odorheiu Secuiesc. În urma memoriului formulat de secui, care nu tolerau ridicarea unei cetăţi în Secuime de către o autoritate străină, regele Vladislav al II-lea (1490-1516) a demis voievodul şi, se pare, că s-au sistate şi lucrările de construcţie ale cetăţii. Nu cunoaştem înfăţişarea cetăţii ridicate de Ştefan Báthory. În cursul investigaţiilor arheologice a fost identificată în schimb o porţiune de zid curbată, încastrată în partea nordică a turnului Hajdú, posibil rămăşiţa unui turn circular cu diametrul de cca. 20 m din construcţia iniţiată de Báthory. Cetatea din secolul al XVI-lea a păstrat probabil şi dispoziţia planimetrică quasi pătrată a construcţiei precedente. Cetatea neterminată nu pare să fi fost folosită în scop defensiv în perioada anilor 1493 şi 1561. Pe teritoriul acesteia s-a înfiinţată pe la sfârşitul secolului al XV-lea o mănăstire dominicană.
În 1562 a început construcţia unei cetăţi noi(?), ca replică a lui Ioan Sigismund la răscoala secuilor din acelaşi an. Prin această fortificaţie şi prin căpitanul ei principele urmărea să ţină sub control secuii din Odorhei. Fortificaţia pereche a acesteia fusese ridicată în acelaşi an la Leţ (jud. Covasna), pentru a servi controlul secuilor din Trei Scaune. Mult urâte monumente ale iobăgirii secuilor, ambele au fost grav avariate în 1599, se pare, cu acordul lui Mihai Viteazul. După scurta domnie a voievodului român, în 1600 dieta Transilvaniei a dispus refacerea cetăţii de la Odorhei, dar lucrările au început abia în perioada domniei lui Gabriel Bethlen (1613-1629). În 1621 principele a zălogit cetatea judelui regesc din scaunul Odorhei, Francisc Kornis şi remarcând interesul acestuia din urmă pentru restaurarea cetăţii, l-a asigurat de decontarea ulterioară a cheltuielilor sale.
Francisc Kornis a dispus deja anterior, în ianuarie 1620, inventarierea fortificaţiei şi a clădirilor din interiorul acesteia, cu scopul de a evalua stricăciunile şi a documenta starea acestora. Aflăm, că bolţile mai multor încăperi erau surpate, de asemenea bârnele şi acoperişurile trebuiau schimbate aproape în totalitate. După moartea lui Francisc Kornis, în 1625 fiscul a recuperat cetatea. În 1657 principele Gheorghe Rákóczi al II-lea a zălogit-o soţiei lui Baltazar Kemény, Susana Bornemisza pentru suma de 5600 fl. Fortificaţia a reintrat în posesia fiscului sub Mihail Apafi I, i-ar ulterior este documentată în posesia a familiilor Bornemisza şi Gyulai. În final, în 1852, oraşul a cumpărat cetatea de la familia Kornis.
Fortificaţia a fost devastată în cursul luptelor antihabsburgice de la începutul secolului al XVIII-lea, când căpitanul curuţilor, Laurenţiu Pekri a ordonat demolarea acesteia, pentru a evita instalarea duşmanului în clădirile sale. Cetatea Ciuntă a rămas în ruine până la sfârşitul secolului al XIX-lea când între 1889-1890 s-a construit pe locul castelului din interiorul acesteia Liceul Real de Stat. Cu aceeaşi ocazie s-au efectuat reparaţii şi la zidul de incintă.
Descrierea edificiului
Cercetările mai recente au ajuns la concluzia că cetatea a fusese amplasată probabil pe locul unui castru roman, zidurile celui din urmă - fiind tocmai pe linia şanţului fortificaţiei - au fost îndepărtate odată cu săparea şanţului. Acelaşi sit a fost ales pentru construcţiile medievale ulterioare, pentru curia regală din epoca Arpadienilor, sau pentru mănăstirea dominicană. Deşi transformată de-a lungul veacurilor, clădirile complexului mănăstiresc au supravieţuit până spre sfârşitul secolului al XIX-lea.
Cum amintisem mai devreme, Liceul de Ştiinţe Agricole „Eötvös József" de astăzi, a fost construit pe locul clădirilor din interiorul cetăţii, demolate în prealabil pentru acest scop. Din fortificaţia de odinioară s-a păstrat în mare parte zidul de incintă de plan aproximativ pătrat (105 x 120 m) şi apărat de câte un turn de artilerie sau bastion pe fiecare dintre colţuri. Zidurile au fost ridicate din piatră brută legată cu mortar, doar muchiile bastioanelor şi cele ale turnurilor au fost zidite din piatră de talie. Diferenţa de nivel dintre interiorul şi exteriorul incintei denotă şanţul adânc ce înconjura odinioară fortificaţia. Din cauza caselor construite în imediata vecinătate a zidurilor pe latura sud-estică şi nord-vestică a cetăţii, aceasta este greu accesibilă, incinta fiind parţial acoperită de dependinţele acestor gospodării moderne. Intrarea originală a cetăţii era pe latura sud-vestică flancată de bastionul vestic (Bastionul Bánffy) şi de un turn semicilindric. Un pod mobil traversa şanţul în dreptul intrării înguste a cetăţii, care era formată din două porţi succesive. Probabil pentru sporirea apărării zonei porţilor, a fost amenajat în spatele laturii sud-vestice un şir de cazemate adosate zidului de incintă, care apar pe planurile vechi ale cetăţii. Intrarea originală a cetăţii a fost desfiinţată ulterior, curtina sud-vestică fiind deschisă pentru a permite accesul în şcoala modernă. Denumirea turnurilor şi bastioanelor cetăţii, pornind de la poartă în sensul invers al acelor de ceasornic, este după cum urmează: Fóris, Hajdú, Telegdy şi Bánffy.
Bastionul Fóris, amplasat pe colţul sudic al incintei, a fost ridicat pe un plan poligonal având probabil latura dinspre curtea cetăţii complet deschisă. Acest turn de artilerie avea odinioară trei niveluri, despărţite de planşee de lemn. Turnul prezentat repeta se pare la scară redusă arhitectura Bastionului Hajdú de pe colţul estic al cetăţii. Turnul poligonal - octogon neregulat de la nivelul al doilea în sus - are 12,50 m înălţime. Şi acesta era deschis pe latura dinspre interior, şi avea trei niveluri, despărţite de planşee de lemn, care s-au distrus între timp. Nivelul inferior a fost apărat de un scut de pământ bine compactat, sprijinit dinspre exterior de un zid protector, vizibil pe planurile mai vechi ale cetăţii. Cele trei cazemate adâncite în zidul turnului la acest nivel au 2, 3 şi respectiv 2 goluri de tragere. La parter observăm pe toate cele şapte laturi ale turnului urmele ambrazurilor de odinioară. Majoritatea acestora au fost simple, doar pe două laturi descoperim nişe de tragere cu câte trei ramificaţii alăturate. Nivelul superior al turnului, parţial dărâmat, era dotat probabil cu ambrazuri asemănătoare celor de la parter.
Bastionul Telegdy de plan triunghiular, amplasat pe colţul nordic al incintei este dotat cu urechi, asemenea unor turnuleţe circulare, pe ambele laturi. În flancul vestic, foarte îngust al acestuia s-a păstrat şi gura de tragere a cazematei. Pe urechea vestică a bastionului era amplasată odinioară o placă comemorativă, din care s-au mai păstrat doar trei plăci de piatră, în stare foarte degradată. Textul latin al inscripţiei îl cunoaştem din relatările secolelor trecute. Acesta era un apel la loialitate către secui faţă de regele ales al Ungariei, Ioan Sigismund (1556-1571):
HAEC QUICUNQUE VIDES ELECTI INSIGNIA REGIS,/ PRO PATRIA GRATES, HUNGARE, LAETUS AGAS,/ CUR VAGUS, EXTERNIS TERRARUM FINIBUS ERRAS?/ CUM PROPE, QUAM MULTO SANGVINE QUAERIS, HABES./ QUIPPE PEREGRINI QUAM SIT DAMNOSA POTESTAS, PRINCIPIS ACCEPTA DISCERE CLADE POTES./ FLECTE GENU DOMINO, FELICIBUS UTERE FATIS,/ SANGUINE SUBLATO - SICCA MANEBIT HUMUS.
Deasupra plăcii descrise era amplasat odinioară blazonul regelui Ioan Sigismund. Bastionul a fost ridicat în vremea căpitanului Mihail Thelegdy, cândva între 1567-1570. Bastionul Bánffy, amplasat în colţul vestic al incintei, este mult mai mic. Zidurile evazate ale bastionului nu prezintă în momentul de faţă ambrazuri sau guri de tragere, indicând probabil intervenţii ulterioare la parament. Acesta a fost construit probabil în jurul anului 1566.
Inventarele cetăţii au consemnat şi starea clădirilor din incinta cetăţii. Acestea formau patru aripi ce încadrau o curte interioară, păstrând deci planul claustrului dominican de odinioară. O galerie deschisă spre interior se întindea pe trei laturi ale complexului analizat. Latura dinspre sud-vest, nefiind etajată, s-a ruinat sau a fost demolată ulterior, astfel că nu mai apare pe planul întocmit de Orbán Balázs pe la mijlocul secolului al XIX-lea. Poarta boltită a cetăţii interioare era pe aripa nord-vestică, sub sala regală şi sala reprezentativă din vecinătatea acesteia. Tot la etaj era şi sala mare (udvarló palota), sala de mese, camera de dormit. În colţul vestic se afla accesul în pivniţe, iar o scară reprezentativă urca, probabil din dreptul intrării în castel, la etaj, în faţa sălii mari. Pe latura sud-vestică, fără etaj, erau diferite depozite de alimente, camere mai mici, bucătăria şi vetrele. În urma renovărilor întreprinse de Kornis între aprox. 1620-1625, galeria a fost închisă - cel puţin o parte a acesteia - fiind amenajate şi în acel spaţiu trei camere mici. În secolul al XIX-lea se mai vedeau detalii renascentiste în aripa nord-vestică a clădirii interioare.
Bibliografie selectivă
Jakab Elek - Szádeczky Lajos, Udvarhely megye története a legrégibb időktől 1849-ig, Budapest, 1901.
Lukinich Imre, Az udvarhelyi vár története, în „Erdélyi Múzeum", 1903.
Dávid László, A középkori Udvarhelyszék művészeti emlékei, Bukarest, 1981.
Sebestyén Gheorghe, Cetatea Odorheiu Secuiesc, în „Arhitectura", 1984/2, pp. 29-32.
Sófalvi András, A székelyudvarhelyi Csonkavár, în „Castrum", 6, 2007/2, pp. 63-80.
Date despre monument Adresa: municipiul Odorheiu Secuiesc, str. Tompa László nr. 13
Cod: HR-II-m-A-12918
Datare: sec. al XVI-lea (după 1562)
Date istorice
Cetatea de la Odorheiu-Secuiesc a fost construită în partea nordică a oraşului medieval, pe o terasă de pe malul stâng al râului Târnava-Mare. Cetatea, denumită şi Székelytámad (Secuiul atacă), apare în conştiinţa locală şi în istoriografie sub denumirea de Csonkavár (Cetatea-Ciuntă), ca urmare a demolării parţiale a zidurilor acesteia, conform prevederilor păcii de la Satu Mare din 1711.
Primele menţiuni despre cetatea de la Odorheiu Secuiesc datează din ultimul deceniu al secolului al XV-lea. În 1492 Ştefan Báthory de Ecsed s-a adresat în mai multe rânduri oficialilor Sibiului, în calitate de voievod al Transilvaniei şi comite al secuilor (1479-1493), cerându-le arme, muniţii, artilerişti şi meşteri dulgheri pentru construcţia şi aprovizionarea cetăţii de la Odorheiu Secuiesc. În urma memoriului formulat de secui, care nu tolerau ridicarea unei cetăţi în Secuime de către o autoritate străină, regele Vladislav al II-lea (1490-1516) a demis voievodul şi, se pare, că s-au sistate şi lucrările de construcţie ale cetăţii. Nu cunoaştem înfăţişarea cetăţii ridicate de Ştefan Báthory. În cursul investigaţiilor arheologice a fost identificată în schimb o porţiune de zid curbată, încastrată în partea nordică a turnului Hajdú, posibil rămăşiţa unui turn circular cu diametrul de cca. 20 m din construcţia iniţiată de Báthory. Cetatea din secolul al XVI-lea a păstrat probabil şi dispoziţia planimetrică quasi pătrată a construcţiei precedente. Cetatea neterminată nu pare să fi fost folosită în scop defensiv în perioada anilor 1493 şi 1561. Pe teritoriul acesteia s-a înfiinţată pe la sfârşitul secolului al XV-lea o mănăstire dominicană.
În 1562 a început construcţia unei cetăţi noi(?), ca replică a lui Ioan Sigismund la răscoala secuilor din acelaşi an. Prin această fortificaţie şi prin căpitanul ei principele urmărea să ţină sub control secuii din Odorhei. Fortificaţia pereche a acesteia fusese ridicată în acelaşi an la Leţ (jud. Covasna), pentru a servi controlul secuilor din Trei Scaune. Mult urâte monumente ale iobăgirii secuilor, ambele au fost grav avariate în 1599, se pare, cu acordul lui Mihai Viteazul. După scurta domnie a voievodului român, în 1600 dieta Transilvaniei a dispus refacerea cetăţii de la Odorhei, dar lucrările au început abia în perioada domniei lui Gabriel Bethlen (1613-1629). În 1621 principele a zălogit cetatea judelui regesc din scaunul Odorhei, Francisc Kornis şi remarcând interesul acestuia din urmă pentru restaurarea cetăţii, l-a asigurat de decontarea ulterioară a cheltuielilor sale.
Francisc Kornis a dispus deja anterior, în ianuarie 1620, inventarierea fortificaţiei şi a clădirilor din interiorul acesteia, cu scopul de a evalua stricăciunile şi a documenta starea acestora. Aflăm, că bolţile mai multor încăperi erau surpate, de asemenea bârnele şi acoperişurile trebuiau schimbate aproape în totalitate. După moartea lui Francisc Kornis, în 1625 fiscul a recuperat cetatea. În 1657 principele Gheorghe Rákóczi al II-lea a zălogit-o soţiei lui Baltazar Kemény, Susana Bornemisza pentru suma de 5600 fl. Fortificaţia a reintrat în posesia fiscului sub Mihail Apafi I, i-ar ulterior este documentată în posesia a familiilor Bornemisza şi Gyulai. În final, în 1852, oraşul a cumpărat cetatea de la familia Kornis.
Fortificaţia a fost devastată în cursul luptelor antihabsburgice de la începutul secolului al XVIII-lea, când căpitanul curuţilor, Laurenţiu Pekri a ordonat demolarea acesteia, pentru a evita instalarea duşmanului în clădirile sale. Cetatea Ciuntă a rămas în ruine până la sfârşitul secolului al XIX-lea când între 1889-1890 s-a construit pe locul castelului din interiorul acesteia Liceul Real de Stat. Cu aceeaşi ocazie s-au efectuat reparaţii şi la zidul de incintă.
Descrierea edificiului
Cercetările mai recente au ajuns la concluzia că cetatea a fusese amplasată probabil pe locul unui castru roman, zidurile celui din urmă - fiind tocmai pe linia şanţului fortificaţiei - au fost îndepărtate odată cu săparea şanţului. Acelaşi sit a fost ales pentru construcţiile medievale ulterioare, pentru curia regală din epoca Arpadienilor, sau pentru mănăstirea dominicană. Deşi transformată de-a lungul veacurilor, clădirile complexului mănăstiresc au supravieţuit până spre sfârşitul secolului al XIX-lea.
Cum amintisem mai devreme, Liceul de Ştiinţe Agricole „Eötvös József" de astăzi, a fost construit pe locul clădirilor din interiorul cetăţii, demolate în prealabil pentru acest scop. Din fortificaţia de odinioară s-a păstrat în mare parte zidul de incintă de plan aproximativ pătrat (105 x 120 m) şi apărat de câte un turn de artilerie sau bastion pe fiecare dintre colţuri. Zidurile au fost ridicate din piatră brută legată cu mortar, doar muchiile bastioanelor şi cele ale turnurilor au fost zidite din piatră de talie. Diferenţa de nivel dintre interiorul şi exteriorul incintei denotă şanţul adânc ce înconjura odinioară fortificaţia. Din cauza caselor construite în imediata vecinătate a zidurilor pe latura sud-estică şi nord-vestică a cetăţii, aceasta este greu accesibilă, incinta fiind parţial acoperită de dependinţele acestor gospodării moderne. Intrarea originală a cetăţii era pe latura sud-vestică flancată de bastionul vestic (Bastionul Bánffy) şi de un turn semicilindric. Un pod mobil traversa şanţul în dreptul intrării înguste a cetăţii, care era formată din două porţi succesive. Probabil pentru sporirea apărării zonei porţilor, a fost amenajat în spatele laturii sud-vestice un şir de cazemate adosate zidului de incintă, care apar pe planurile vechi ale cetăţii. Intrarea originală a cetăţii a fost desfiinţată ulterior, curtina sud-vestică fiind deschisă pentru a permite accesul în şcoala modernă. Denumirea turnurilor şi bastioanelor cetăţii, pornind de la poartă în sensul invers al acelor de ceasornic, este după cum urmează: Fóris, Hajdú, Telegdy şi Bánffy.
Bastionul Fóris, amplasat pe colţul sudic al incintei, a fost ridicat pe un plan poligonal având probabil latura dinspre curtea cetăţii complet deschisă. Acest turn de artilerie avea odinioară trei niveluri, despărţite de planşee de lemn. Turnul prezentat repeta se pare la scară redusă arhitectura Bastionului Hajdú de pe colţul estic al cetăţii. Turnul poligonal - octogon neregulat de la nivelul al doilea în sus - are 12,50 m înălţime. Şi acesta era deschis pe latura dinspre interior, şi avea trei niveluri, despărţite de planşee de lemn, care s-au distrus între timp. Nivelul inferior a fost apărat de un scut de pământ bine compactat, sprijinit dinspre exterior de un zid protector, vizibil pe planurile mai vechi ale cetăţii. Cele trei cazemate adâncite în zidul turnului la acest nivel au 2, 3 şi respectiv 2 goluri de tragere. La parter observăm pe toate cele şapte laturi ale turnului urmele ambrazurilor de odinioară. Majoritatea acestora au fost simple, doar pe două laturi descoperim nişe de tragere cu câte trei ramificaţii alăturate. Nivelul superior al turnului, parţial dărâmat, era dotat probabil cu ambrazuri asemănătoare celor de la parter.
Bastionul Telegdy de plan triunghiular, amplasat pe colţul nordic al incintei este dotat cu urechi, asemenea unor turnuleţe circulare, pe ambele laturi. În flancul vestic, foarte îngust al acestuia s-a păstrat şi gura de tragere a cazematei. Pe urechea vestică a bastionului era amplasată odinioară o placă comemorativă, din care s-au mai păstrat doar trei plăci de piatră, în stare foarte degradată. Textul latin al inscripţiei îl cunoaştem din relatările secolelor trecute. Acesta era un apel la loialitate către secui faţă de regele ales al Ungariei, Ioan Sigismund (1556-1571):
HAEC QUICUNQUE VIDES ELECTI INSIGNIA REGIS,/ PRO PATRIA GRATES, HUNGARE, LAETUS AGAS,/ CUR VAGUS, EXTERNIS TERRARUM FINIBUS ERRAS?/ CUM PROPE, QUAM MULTO SANGVINE QUAERIS, HABES./ QUIPPE PEREGRINI QUAM SIT DAMNOSA POTESTAS, PRINCIPIS ACCEPTA DISCERE CLADE POTES./ FLECTE GENU DOMINO, FELICIBUS UTERE FATIS,/ SANGUINE SUBLATO - SICCA MANEBIT HUMUS.
Deasupra plăcii descrise era amplasat odinioară blazonul regelui Ioan Sigismund. Bastionul a fost ridicat în vremea căpitanului Mihail Thelegdy, cândva între 1567-1570. Bastionul Bánffy, amplasat în colţul vestic al incintei, este mult mai mic. Zidurile evazate ale bastionului nu prezintă în momentul de faţă ambrazuri sau guri de tragere, indicând probabil intervenţii ulterioare la parament. Acesta a fost construit probabil în jurul anului 1566.
Inventarele cetăţii au consemnat şi starea clădirilor din incinta cetăţii. Acestea formau patru aripi ce încadrau o curte interioară, păstrând deci planul claustrului dominican de odinioară. O galerie deschisă spre interior se întindea pe trei laturi ale complexului analizat. Latura dinspre sud-vest, nefiind etajată, s-a ruinat sau a fost demolată ulterior, astfel că nu mai apare pe planul întocmit de Orbán Balázs pe la mijlocul secolului al XIX-lea. Poarta boltită a cetăţii interioare era pe aripa nord-vestică, sub sala regală şi sala reprezentativă din vecinătatea acesteia. Tot la etaj era şi sala mare (udvarló palota), sala de mese, camera de dormit. În colţul vestic se afla accesul în pivniţe, iar o scară reprezentativă urca, probabil din dreptul intrării în castel, la etaj, în faţa sălii mari. Pe latura sud-vestică, fără etaj, erau diferite depozite de alimente, camere mai mici, bucătăria şi vetrele. În urma renovărilor întreprinse de Kornis între aprox. 1620-1625, galeria a fost închisă - cel puţin o parte a acesteia - fiind amenajate şi în acel spaţiu trei camere mici. În secolul al XIX-lea se mai vedeau detalii renascentiste în aripa nord-vestică a clădirii interioare.
Bibliografie selectivă
Jakab Elek - Szádeczky Lajos, Udvarhely megye története a legrégibb időktől 1849-ig, Budapest, 1901.
Lukinich Imre, Az udvarhelyi vár története, în „Erdélyi Múzeum", 1903.
Dávid László, A középkori Udvarhelyszék művészeti emlékei, Bukarest, 1981.
Sebestyén Gheorghe, Cetatea Odorheiu Secuiesc, în „Arhitectura", 1984/2, pp. 29-32.
Sófalvi András, A székelyudvarhelyi Csonkavár, în „Castrum", 6, 2007/2, pp. 63-80.