Cârța, Casa parohială romano-catolică, vis-a-vis de nr. 248, lângă biserica romano-catolică din localitate
Cod LMI: HR-II-m-A-12774.03
Secolul XVIII.
Cârța, Ansamblul bisericii fortificate romano-catolice "Adormirea Maicii Domnului, str. Pincipală, nr. 248
Cod LMI: Ansamblu - HR-II-a-A-12774, biserica - HR-II-m-A-12774.01, incintă - HR-II-m-A-12774.02
Cârța (în maghiară Karcfalva, alternativ Csíkkarcfalva) este un sat în județul Harghita, Transilvania, România. Aparține de comuna Cârța. Localitatea Cârța este situată în partea central-estică a județului Harghita, în Depresiunea Ciucului, pe cursul superior al Oltului, la 25 km. distanță de municipiul Miercurea Ciuc, pe drumul județean 125, Ineu - Cârța - DN12 - Dănești.
Prima atestare documentară datează din anul 1566 sub denumirea de Karchijfalva, dar săpăturile arheologice făcute de-a lungul timpului aduc dovezi materiale ale existenței omului aici încă din cele mai vechi timpuri, astfel lângă zidul bisericii s-a descoperit un depozit de bronz format dintr-n fragment de căldare cu toartă dublă și răsucită, cești de bronz, o spadă scurtă și o figurină de bronz, materiale datate în Hallstatt B2. În locul numit "Selymék", cu prilejul unor lucrări agricole au fost culese mai multe fragmente de vase lucrate cu mâna și la roată de factură dacică din secolele II î.d.Hr. - I d.Hr. precum și bucăți de zgură de fier de la un cuptor de reducere a minereului (Periegheza P. Iános).
Între anii 1762 - 1851 localitarea a făcut parte din Compania a X-a, a Primului Regiment Secuiesc de Infanterie.
Satul Cârța a aparținut începând cu anul 1876 de Comitatul Ciuc, apartenență ce încetează în anul 1920 odată cu semnarea Tratatului de la Trianon, tratat ce prevedea stabilirea frontierelor Ungariei cu vecinii săi, urmând ca în perioada interbelică să facă parte din Județul Ciuc.
Prima atestare documentara este in anul 1332. Biserica Romano-Catolică este un monument de tip sală, construitîntre 1444-1720 în stilul goticului târziu. Corul prezintă nervuri încopciate în chei de boltă decorate cu reliefuri. Este apărată de o incintă fortificată de plan inelar, cu turn de poartă protejat de un zid scut. În biserică se păstrează o cristelniță și un tabernacol gotic. Biserica este cladita in anul 1444 in stil gotic, completata cu o nava laterala in anul 1796.
Biserica: 1444-1720, Incinta fortificată, cu turnul porţii: secolele XV-XVII.
Bibliografie:
1. Wikipedia.org
2. V. Cavruc coord., Repertoriul Arheologic al județului Harghita,
Prima atestare documentară datează din anul 1566 sub denumirea de Karchijfalva, dar săpăturile arheologice făcute de-a lungul timpului aduc dovezi materiale ale existenței omului aici încă din cele mai vechi timpuri, astfel lângă zidul bisericii s-a descoperit un depozit de bronz format dintr-n fragment de căldare cu toartă dublă și răsucită, cești de bronz, o spadă scurtă și o figurină de bronz, materiale datate în Hallstatt B2. În locul numit "Selymék", cu prilejul unor lucrări agricole au fost culese mai multe fragmente de vase lucrate cu mâna și la roată de factură dacică din secolele II î.d.Hr. - I d.Hr. precum și bucăți de zgură de fier de la un cuptor de reducere a minereului (Periegheza P. Iános).
Între anii 1762 - 1851 localitarea a făcut parte din Compania a X-a, a Primului Regiment Secuiesc de Infanterie.
Satul Cârța a aparținut începând cu anul 1876 de Comitatul Ciuc, apartenență ce încetează în anul 1920 odată cu semnarea Tratatului de la Trianon, tratat ce prevedea stabilirea frontierelor Ungariei cu vecinii săi, urmând ca în perioada interbelică să facă parte din Județul Ciuc.
Prima atestare documentara este in anul 1332. Biserica Romano-Catolică este un monument de tip sală, construitîntre 1444-1720 în stilul goticului târziu. Corul prezintă nervuri încopciate în chei de boltă decorate cu reliefuri. Este apărată de o incintă fortificată de plan inelar, cu turn de poartă protejat de un zid scut. În biserică se păstrează o cristelniță și un tabernacol gotic. Biserica este cladita in anul 1444 in stil gotic, completata cu o nava laterala in anul 1796.
Biserica: 1444-1720, Incinta fortificată, cu turnul porţii: secolele XV-XVII.
Bibliografie:
1. Wikipedia.org
2. V. Cavruc coord., Repertoriul Arheologic al județului Harghita,
Ciceu, Poarta de lemn sculptată, Str. Ciceu 45
Cod LMI: HR-II-m-B-12879
Datare: secol XIX
Ciceu, biserica romano-catolică "Sf. Anton de Padua”, str. Principală, nr. 153
Cod LMI: HR-II-m-B-12776.01
Data construcției: 1783, ext. 1850 (corul şi sacristia).
Ciceu (maghiară Csíkcsicsó, în trad. "Ciceu Ciuc"), este un sat în județul Harghita la 5 km nord de municipiul Miercurea-Ciuc și un important nod de cale ferată. Până în anul 2004 a făcut parte din comuna Siculeni. Este reședința comunei Ciceu.
Bibliografie:
1. Wikipedia.org
Ciceu (maghiară Csíkcsicsó, în trad. "Ciceu Ciuc"), este un sat în județul Harghita la 5 km nord de municipiul Miercurea-Ciuc și un important nod de cale ferată. Până în anul 2004 a făcut parte din comuna Siculeni. Este reședința comunei Ciceu.
Bibliografie:
1. Wikipedia.org
Ciceu, casa parohială romano catolică, str. Principală, nr. 153
Cod LMI: HR-II-m-B-12776.02
Secolul XX.
Ineu, Gospodărie ţărănească, Str. Oltmejéke 222
Cod LMI: HR-II-a-B-12847
Datare: 1864
Leliceni, comuna Sâncrăieni, Cruce de piatră, nr. 22
Cod LMI: HR-IV-m-A-12857.03
Datare: 1746
Leliceni, (în maghiară Csíkszentlélek, în trad. "Sfântul Spirit de Ciuc", după hramul bisericii parohiale romano-catolice), este un sat în județul Harghita, Transilvania, România. Până în 2004, Leliceni a făcut parte din comuna Sâncrăieni. Este reședința comunei Leliceni.
Leliceni, (în maghiară Csíkszentlélek, în trad. "Sfântul Spirit de Ciuc", după hramul bisericii parohiale romano-catolice), este un sat în județul Harghita, Transilvania, România. Până în 2004, Leliceni a făcut parte din comuna Sâncrăieni. Este reședința comunei Leliceni.
Mădărași, moara de apă, 620 Zona Felszeg
Cod LMI: HR-II-m-B-12864
Secolul XIX.
Miercurea Ciuc, muntele Șumuleu, Ansamblul "Drumul Crucii" (Kalvaria)
Cod LMI: HR-II-a-A-12720
Datare: sec. XV-XX (datarea în secolul XV este greșită, cea mai veche cruce din ansamblul respectiv datează din secolul XIX).
Miercurea-Ciuc, cartierul Jigodin (fostul sat Jigodin / Zsögöd),"Terenul Morii”
Cod LMI: HR-I-s-B-12641
Datare: sec. I. a.Chr. - I. P. Chr. La Tene
Jigodin (în maghiară Csíkzsögöd) a fost până în 1930 un sat din județul Harghita, Transilvania, România. Din anul 1930 a devenit un cartier al orașului Miercurea Ciuc, în partea de sud a acestuia, așezat pe malul pârâului Fitód. O parte a vechiului sat a devenit stațiune balneară (Jigodin Băi). Oltul părăsește Bazinul Ciucului de Mijloc la Strâmtoarea Jigodinului.
Cod sit: 83366.05
Colectiv: Viorica Crişan - responsabil; Gabriela Gheorghiu (MNIT), Cristina Popescu (MCR)
Cetatea dacică Jigodin I - Câmpul Morii este situată la S de oraşul Miercurea Ciuc, pe pintenul stâncos ce se ridică deasupra Băilor Jigodin. Aceasta a fost descrisă pentru prima dată de Al. Ferenczi (1928), săpături propriu-zise fiind întreprinse în anul 1950 de un colectiv condus de M. Macrea. Cercetările arheologice au fost reluate în anul 1980 de către Petre Roman şi continuate, cu unele întreruperi, până în prezent. După 1990 ele sunt conduse de către Viorica Crişan. În anul 1998 în interiorul cetăţii a fost amplasată o antenă GSM, care a dus la distrugerea celei mai mari părţi din platou şi a fortificaţiei de pe latura de SV şi V. Cetatea de la Jigodin I face parte din sistemul defensiv dacic de pe linia Carpaţilor Răsăriteni. Ocupând o poziţie strategică deosebită; de aici se putea supraveghea toată depresiunea Ciucului (de mijloc şi de jos) dintre Racu şi Tuşnad Băi. În campania anului 2000 a fost deschisă pe latura nord-vestică S. IX, de 4 x 20 m, cuprinzând o parte din platou şi fortificaţia din acest sector. Cercetările au avut ca scop verificarea sistemului de fortificare şi recuperarea materialelor arheologice dislocate ca urmare a construcţiei amintite. Descrierea săpăturilor. Fortificaţia a constat dintr-un zid construit din pietre locale legate cu lut. Gros de circa 2 m, acesta a fost ridicat pe stânca nativă pe care s-a pus iniţial un strat de lut. Modul de construire a zidului este puţin diferit de sectorul sudic, unde pentru amenajarea patului stânca a fost spartă în formă de şanţ lăsându-se un pinten exterior pentru susţinere. Piatra din zid provine în bună parte de pe pantă, scoaterea ei ducând la accentuarea înclinării acesteia. Zidul a fost distrus în antichitate, momentan putându-se observa doar patul de lut pe care a fost amenajat. Pietrele au căzut în parte în interiorul cetăţii dar majoritatea lor spre exterior. Complexe. În imediata apropiere a zidului, sub dărâmături, s-au descoperit urmele unei locuinţe de suprafaţă, marcată de cantităţi mari de lipitură, lemn carbonizat şi cenuşă. În interior erau numeroase bucăţi de zgură de fier, un creuzet, un fragment de râşniţă, o cute, un vârf de săgeată şi un cuţit de fier, un borcan de dimensiuni mici şi numeroase fragmente de vase modelate cu mâna şi la roată. Materiale descoperite. În stratul de cultură, dar mai ales în pământul alunecat de pe platou peste pietrele zidului, s-a descoperit o mare cantitate de vase ceramice fragmentare, obiecte de lut, fier şi bronz. Ceramica. Descoperită în cantitate mare, aceasta cuprinde mai toate tipurile de vase cunoscute în siturile dacice: borcane, ceşti-opaiţe, străchini şi fructiere (modelate cu mâna sau roată), oale simple sau de tip celtic, ulcioare, căni, kantharoi, strecurători (modelate cu roata) etc. Se remarcă mai multe vase pictate în stilul celor descoperite în staţiunile de pe Siret. Obiecte din lut şi piatră: au fost descoperite fusaiole, fragmente de râşniţă, o cute din piatră. Unelte: au fost descoperite cinci cuţite de fier şi o daltă. Piese de podoabă: au fost descoperite o fibulă de bronz de tipul "fibulă cu ochi" folosită pe parcursul sec. I p. Chr. şi o verigă de bronz. Oase de animale. A fost descoperit un important lot de piese ce vor fi prelucrate de specialiştii în domeniu. Piesele descoperite sunt conservate, parţial restaurate şi depozitate în MNIT. Cronologia. Pe baza materialelor descoperite în campania anului 2000 se poate spune că platoul, precum şi terasele din partea nord-estică au fost locuite şi înainte de fortificare, respectiv pe parcursul sec. III - II a. Chr. Cetatea s-a ridicat în sec. I a. Chr. şi a dăinuit până la cucerirea romană, după care zona nu a mai fost locuită. Având rosturi preponderent militare, în interiorul cetăţii au funcţionat cu siguranţă şi ateliere de prelucrare a fierului. În S. IX nu au fost descoperite materiale aparţinătoare altor epoci istorice, respectiv primei vârste a fierului, ca în săpăturile anterioare. Cercetările viitoare vor urmări recuperarea materialelor arheologice dislocate de construirea antenei, cercetarea fortificaţiei de pe latura estică şi posibilul turn de apărare din colţul nordic. Se va sonda de asemenea sectorul nord-estic rămas neinvestigat în campania anului 2000.
Bibliografie
1. Viorica Crişan, Dacii din estul Transilvaniei, Sfântu Gheorghe, 2000
2. idem, în: Repertoriul Arheologic al judeţului Harghita, Sfântu Gheorghe, 2000.
Bibliografie:
1. http://www.cimec.ro/Arheologie/CronicaCA2001/rapoarte/097Jigodin_Bai.htm
2. http://enciclopedia-dacica.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=720&Itemid=388
Jigodin (în maghiară Csíkzsögöd) a fost până în 1930 un sat din județul Harghita, Transilvania, România. Din anul 1930 a devenit un cartier al orașului Miercurea Ciuc, în partea de sud a acestuia, așezat pe malul pârâului Fitód. O parte a vechiului sat a devenit stațiune balneară (Jigodin Băi). Oltul părăsește Bazinul Ciucului de Mijloc la Strâmtoarea Jigodinului.
Cod sit: 83366.05
Colectiv: Viorica Crişan - responsabil; Gabriela Gheorghiu (MNIT), Cristina Popescu (MCR)
Cetatea dacică Jigodin I - Câmpul Morii este situată la S de oraşul Miercurea Ciuc, pe pintenul stâncos ce se ridică deasupra Băilor Jigodin. Aceasta a fost descrisă pentru prima dată de Al. Ferenczi (1928), săpături propriu-zise fiind întreprinse în anul 1950 de un colectiv condus de M. Macrea. Cercetările arheologice au fost reluate în anul 1980 de către Petre Roman şi continuate, cu unele întreruperi, până în prezent. După 1990 ele sunt conduse de către Viorica Crişan. În anul 1998 în interiorul cetăţii a fost amplasată o antenă GSM, care a dus la distrugerea celei mai mari părţi din platou şi a fortificaţiei de pe latura de SV şi V. Cetatea de la Jigodin I face parte din sistemul defensiv dacic de pe linia Carpaţilor Răsăriteni. Ocupând o poziţie strategică deosebită; de aici se putea supraveghea toată depresiunea Ciucului (de mijloc şi de jos) dintre Racu şi Tuşnad Băi. În campania anului 2000 a fost deschisă pe latura nord-vestică S. IX, de 4 x 20 m, cuprinzând o parte din platou şi fortificaţia din acest sector. Cercetările au avut ca scop verificarea sistemului de fortificare şi recuperarea materialelor arheologice dislocate ca urmare a construcţiei amintite. Descrierea săpăturilor. Fortificaţia a constat dintr-un zid construit din pietre locale legate cu lut. Gros de circa 2 m, acesta a fost ridicat pe stânca nativă pe care s-a pus iniţial un strat de lut. Modul de construire a zidului este puţin diferit de sectorul sudic, unde pentru amenajarea patului stânca a fost spartă în formă de şanţ lăsându-se un pinten exterior pentru susţinere. Piatra din zid provine în bună parte de pe pantă, scoaterea ei ducând la accentuarea înclinării acesteia. Zidul a fost distrus în antichitate, momentan putându-se observa doar patul de lut pe care a fost amenajat. Pietrele au căzut în parte în interiorul cetăţii dar majoritatea lor spre exterior. Complexe. În imediata apropiere a zidului, sub dărâmături, s-au descoperit urmele unei locuinţe de suprafaţă, marcată de cantităţi mari de lipitură, lemn carbonizat şi cenuşă. În interior erau numeroase bucăţi de zgură de fier, un creuzet, un fragment de râşniţă, o cute, un vârf de săgeată şi un cuţit de fier, un borcan de dimensiuni mici şi numeroase fragmente de vase modelate cu mâna şi la roată. Materiale descoperite. În stratul de cultură, dar mai ales în pământul alunecat de pe platou peste pietrele zidului, s-a descoperit o mare cantitate de vase ceramice fragmentare, obiecte de lut, fier şi bronz. Ceramica. Descoperită în cantitate mare, aceasta cuprinde mai toate tipurile de vase cunoscute în siturile dacice: borcane, ceşti-opaiţe, străchini şi fructiere (modelate cu mâna sau roată), oale simple sau de tip celtic, ulcioare, căni, kantharoi, strecurători (modelate cu roata) etc. Se remarcă mai multe vase pictate în stilul celor descoperite în staţiunile de pe Siret. Obiecte din lut şi piatră: au fost descoperite fusaiole, fragmente de râşniţă, o cute din piatră. Unelte: au fost descoperite cinci cuţite de fier şi o daltă. Piese de podoabă: au fost descoperite o fibulă de bronz de tipul "fibulă cu ochi" folosită pe parcursul sec. I p. Chr. şi o verigă de bronz. Oase de animale. A fost descoperit un important lot de piese ce vor fi prelucrate de specialiştii în domeniu. Piesele descoperite sunt conservate, parţial restaurate şi depozitate în MNIT. Cronologia. Pe baza materialelor descoperite în campania anului 2000 se poate spune că platoul, precum şi terasele din partea nord-estică au fost locuite şi înainte de fortificare, respectiv pe parcursul sec. III - II a. Chr. Cetatea s-a ridicat în sec. I a. Chr. şi a dăinuit până la cucerirea romană, după care zona nu a mai fost locuită. Având rosturi preponderent militare, în interiorul cetăţii au funcţionat cu siguranţă şi ateliere de prelucrare a fierului. În S. IX nu au fost descoperite materiale aparţinătoare altor epoci istorice, respectiv primei vârste a fierului, ca în săpăturile anterioare. Cercetările viitoare vor urmări recuperarea materialelor arheologice dislocate de construirea antenei, cercetarea fortificaţiei de pe latura estică şi posibilul turn de apărare din colţul nordic. Se va sonda de asemenea sectorul nord-estic rămas neinvestigat în campania anului 2000.
Bibliografie
1. Viorica Crişan, Dacii din estul Transilvaniei, Sfântu Gheorghe, 2000
2. idem, în: Repertoriul Arheologic al judeţului Harghita, Sfântu Gheorghe, 2000.
Bibliografie:
1. http://www.cimec.ro/Arheologie/CronicaCA2001/rapoarte/097Jigodin_Bai.htm
2. http://enciclopedia-dacica.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=720&Itemid=388
Miercurea-Ciuc, cartierul Jigodin, fostul sat Jigodin, "Piscul Kisvártetö” (Cetăţii Mici)
Cod LMI: HR-I-s-A-12643, sec. II î.e.n. - sec. I. e.n. - HR-I-m-A-12643.03, sec. III, epoca romană - HR-I-m-A-12643.02, epoca medieval timpurie - HR-I-m-A-12643.01
Datare: secolul II î.e.n. - I. e.n., secolul III. e.n. epoca romană, epoca medieval timpurie
Jigodin (în maghiară Csíkzsögöd) a fost până în 1930 un sat din județul Harghita, Transilvania, România. Din anul 1930 a devenit un cartier al orașului Miercurea Ciuc, în partea de sud a acestuia, așezat pe malul pârâului Fitód. O parte a vechiului sat a devenit stațiune balneară (Jigodin Băi). Oltul părăsește Bazinul Ciucului de Mijloc la Strâmtoarea Jigodinului.
Fortificaţia Latene de la Jigodin-Băi - "Piscul Cetăţuia".
Situl se află la cca 3 km nord de Jigodin II. Pe malul drept al Oltului, în imediata apropiere a acestuia, lângă grajdurile fostului CAP, pe un promontoriu stâncos (cota 726), cu pantele din sud, est, nord şi nord-vest accentuate. Spre VSV este legat de o şa mai joasă de platoul înalt, care face legătura cu Munţii Harghitei .
„Câmpul Morii”. „Jigodin I”. Cetate.
Periegheze: I. Marţian. Al. Ferenczi. sapaturi: M. Macrea, Z. Szekely; P. Roman, V. Şoiom-Crişan. La sud de oraş, pe malul drept al Oltului, deasupra Băilor Jigodin se ridică un pinten de munte, (cota 709 m, reprezentând extremitatea estică a ramurii munţilor Harghita ce închide partea de jos a depresiunii Ciucului de Mijloc), cu pantele vestice şi nordice abrupte iar cele estice şi sudice domoale. Platoul, de forma alungită (65 x 45 m), uşor înclinat spre est, legat spre sud cu o şa de înălţimile din jur, a fost fortificat cu zid de piatră a cărui urme mai pot fi sesizate astăzi doar pe laturile de sud şi sud-vest. Pe celelalte, fie s-a aplatizat din cauza lucrărilor agricole, fie s-a prăbuşit. Drumul de acces pătrundea în cetate dinspre sud, după ce ocolea poalele nordice şi estice ale dealului.
Observaţiile celor care au efectuat săpăturile din 1950 şi chiar din 1980-1984 sunt uşor diferite de ale noastre (în special asupra elementelor de fortificare) şi aceasta datorită cercetărilor restrânse efectuate, iată pe scurt concluziile şi materialele descoperite:
I. 1950 - 1). Fortificaţia, a constat dintr-un val (cu înălţimea la momentul cercetării de 1,50 m şi lăţimea de 6 m), construit din pietre locale, nefasonate, legate cu pământ. In interiorul valului nu s-au descoperit materiale arheologic.
a. Platoul. In stratul de cultură, gros de 0,40 - 0,60 m, au fost descoperite materiale arheologice de factură dacică constând din: ceramica lucrată cu mâna (borcane, ceşti, ornamentate cu brâu alveolar sau crestat, butoni, alveole simple, motivul “brăduleţului” etc.) şi roata (fructiere de culoare cenuşie şi un vas cu buza îngroşată), un instrument de modelat ceramica, două fusaiole, o verigă de bronz şi un vârf de lance din fier.
b. In apropierea cetăţii (fără precizarea locului şi a anului) sătenii au descoperit două monede de argint, una Filip al III-lea şi alta a oraşului , datate în secolul al II-lea a. Chr. Pe baza monedelor descoperite, fortificaţia de la „Jigodin I” a fost datată între secolele II a. Ch -I p. Chr.
II. Cercetările din 1980 - 1984.
1). Fortificaţia. Autorii descoperirilor susţin că fortificaţia era asemănătoare cu cea a cetăţii de la Leliceni – „” adică :
a). Laturile de sud (şaua de legătură), vest şi nord-vest (abrupte) au fost fortificate, astfel: “în faţă un parapet de pietre stivuite, iar în spate o umplutură de pământ amestecat cu pietre. Peste platforma astfel rezultată, se construia o suprastructură de trunchiuri de copaci”.
b). Spre est, “unde pantele sunt mai puţin înclinate, fortificarea a fost realizată din trunchiuri de copaci înfipţi în pământ, în spatele cărora alte trunchiuri erau stivuite orizontal, întreaga construcţie se sprijinea, în spate, pe o umplutură de pământ şi pietre. In faţa parapetului panta era secţionată”
- Ann Dodd - Opriţescu. Szocs Janos, . Săpături 1980 - 1984, SympTh, nr. 5, Miercurea Ciuc, p. 60, inf. P. Roman.
III. a) Cercetările ulterioare (1986, 1988, 1998) au demonstrat că fortificaţia a constat dintr-un zid de piatră, bolovani exploataţi la faţa locului sau obţinuţi prin spargerea stâncii, de forme şi mărimi diferite, aşezaţi în straturi şi legaţi cu pământ umed şi bătătorit.
Pe laturile de sud şi vest, stânca de la bază a fost spartă în formă de şanţ lăsându-se de-o parte şi de alta doi pinteni pentru susţinerea zidului. Interiorul şanţului a fost umplut cu stâncă mărunţită amestecată cu pământ, formând o platformă dreaptă peste care s-au aşezat apoi, în straturi, pietrele din zid. Lăţimea zidului a fost de 2,50 m. în ceea ce priveşte înălţimea sa la vremea respectivă este greu de stabilit. Foarte posibil ca împreună cu structura de lemn care l-a suprapus să fi avut în jur de 6 m Astăzi dinspre interior înălţimea este de 0,40 m, iar dinspre exterior, de la baza zonei amenajată în stâncă până la humusul actual, de 1,50 m. Zidul s-a prăbuşit spre exterior dându-i momentan aspectul de val. La aceasta au contribuit, ulterior şi cei care, de-a lungul secolelor, au curăţat platoul de piatră pentru lucrările agricole.
Pe latura nord-vestică, investigată în anii 1986,1988 s-a constatat de asemenea existenţa zidului, prăbuşit în bună parte pe pantele abrupte ale dealului. în acest sector stânca nu a fost spartă în formă de şanţ, bolovanii, de forme şi mărimi diferite, amestecaţi cu pământ, fiind aşezaţi direct pe platforma dreaptă a stâncii. Piatra a fost exploatată din pantele dealului. In faţa zidului se constată o adâncire, un şanţ din care s-a scos piatra pentru construcţie. Şanţul a făcut şi mai dificilă pătrunderea în cetate din această direcţie, unde pantele sunt extrem de abrupte. Lăţimea zidului este de circa 1,80 m, iar înălţimea de astăzi de 0,40 m dinspre interior şi de circa 1,60 m dinspre exterior, măsurată de la baza şanţului.
Modul de construire a fortificaţiilor de pe cele două laturi este diferit şi acest fapt se datorează structurii terenului, constructorii adaptându-se acestuia. Astfel pe latura sudică nu s-a construit şanţul în faţa zidului pentru aici solul stâncos, ca un perete neted şi alunecos urca în pantă făcând corp comun cu zidul. Diferenţa de nivel de la baza stâncii până în vârful zidului este momentan de 2,40 m. în antichitate, dacă zidul cu structura de lemn avea circa 6 m. diferenţe era de peste 8 m. Pe latura nord-vestică stânca se află la adâncime mare, solul fiind format din piatră şi pământ. Scoaterea pietrei pentru construcţii a dus aproape inevitabil la formarea şanţului, care la rândul lui a sporit eficienţa apărării pe latura respectivă. In ceea ce priveşte fortificarea laturilor estice şi nord-estice, care sunt relativ domoale, Petre Roman, pe baza gropilor mari de stâlpi pe care le-a surprins în timpul săpăturilor, crede că este vorba de acea construcţie de lemn, piatră şi pământ amintită mai sus. Şi aici structura solului a permis săparea unui şanţ în faţa fortificaţiei.
b). Stratigrafia şi descoperirile arheologice (1986, 1988, 1998). Stratul de cultură variază între 0,20 - 0,70 m, mai subţire spre margini şi mai gros spre centrul platoului. Stratigrafie nu s-a putut sesiza decât un nivel de locuire, cel dacice, dar, în poziţie secundară sau în albieri, s-au descoperit şi materiale aparţinând paleoliticului superior (determinarea pieselor a fost făcută de Al Păunescu ) şi primei vârste a fierului (cultura Gava).
In cele două secţiuni deschise (S.5.= 2 x 34 m; S.6.= 2 x 20 m), pe centrul platoului au fost dezvelite parţial trei locuinţe de suprafaţă, cu plan rectangular, construite din bârne pe o structură de stâlpi înfipţi în pământ. Aceştia aveau diametrul de 0,20 m şi au fost adânciţi circa 0,80-1 m. In zona construcţiilor platoul a fost curăţat de piatră şi orizontalizat. Locuinţa a doua, aflata spre marginea nord vestică avea baza uşor adâncită în stânca nativă. Locuinţa a treia, cea mai mare (3,60 x 7,40 m), după poziţia stâlpilor, avea peretele mai îngust semicircular. La circa 1,50 m de locuinţa a treia a fost dezvelită o vatră de foc de formă ovală, cu substrucţie de piatră şi numeroase fragmente de vase dacice în jur. Acesta a aparţinut probabil unei alte locuinţe.
In timpul cercetărilor din 1998 lângă zidul din marginea sudică a platoului (legată practic cu un perete de zid), a fost descoperită o construcţie, probabil un atelier, cu vatră de foc în interior, creuzete şi bucăţi de zgură de minereu de fier. Un asemenea atelier a fost semnalat şi de Petre Roman, autorul denumindu-1 „locuinţa fierarului”. In interiorul acestuia au fost descoperite de asemenea bucăţi mari de zgură şi o secure de fier. Intrucât rezultatele cercetărilor din anii 1980-1984 nu a fost publicate nu cunoaştem amplasarea în teren a construcţiilor (locuinţelor) descoperite.
Materialele arheologice descoperite se de compun din:
a). vase modelate cu mâna: borcane, ceşti tronconice cu o toartă şi străchini, ornamentate, majoritatea, cu brâie alveolare sau crestate, butoni, linii în val, “brăduleţ” etc;
b). vase modelate cu roata de culoare cenuşie: fructiere, căni cu o toartă, cantaros, strecurători, străchini ornamentate cu linii drepte sau în val, lustruite sau incizate; sau roşie: fragmente de străchini şi fructiere, majoritatea cu urme de pictură;
c). piese de podoabă, accesorii vestimentare, unelte, arme, monede etc. (două pandantive, doi cercei, cu bara torsionată, din bronz, un cercel de aur, două mărgele de sticlă -albastră şi albă - şi una de ceramică, o cataramă, o fibulă cu corpul puternic profilat şi resort spiralic, o brăţară dintr-o bară simplă cu verigi, cuie, dăltiţe, cuţite, inel de coasă, o secure şi un mâner de vas (?) de fier, bucăţi de zgură de fier, un pinten şi o ţintă de bronz, fusaiole, cute de piatră, fragmente de râşniţă şi un denar roman imperial, Vitelius (anul 69 p. Chr.).
d). V. Sîrbu (cu informaţie de la P. Roman) aminteşte că, pe platou, în apropierea zidului cetăţii, s-au descoperit fragmente din scheletul unui adult (oase craniene şi posteraniene), o cănită şi un văscior, depuse, probabil, într-o groapă . Sec. I a. Chr. - I p. Chr. (piesele nu au putut fi identificate în inventarul Mz. M.C.).
Pe baza stratigrafiei şi a materialelor descoperite se poate spune că cetatea dacică “Jigodin I” şi-a început existenţa în secolul I a. Chr. şi a fost mai intens folosită în sec. I p. Chr., fiind abandonată la cucerirea romană sau imediat după aceasta. Având o poziţie strategică foarte bună de aici se putea supraveghea întreaga Depresiune a Ciucului de la Tuşnad până la Sândominic. Dimensiunile sale reduse ne determină să credem că avea doar rol militar, nu de adăpostire a populaţiei din zonă în caz de pericol.
Distrugerile suferite de cetate prin amplasarea (1997) în incinta ei a unei antene de telecomunicaţii, precum şi a numeroase case de vacanţă, fac aproape imposibilă elucidarea problemelor pe care le ridică încă sistemul de construire a elementelor de fortificare pe laturile de est şi sud-est precum şi tipul locuinţelor şi a construcţiilor anexe existente. Materialele arheologice descoperite de-a lungul anilor se află în Mz. Sf. Gh., MNIT şi Mz. M.C. în ultimul aflându-se la următoarele nr. inv. 3820 - 3964, 4021 -4026, 4543 - 5394.
- I. Marţian, Rep., p. 24; Al. Ferenczi, ACMIT, IV, 1932-1938, p. 240 - 244; M. Macrea şi colab, SCIV, II, 1, 1951, p. 308; Z. Szekely, Cumidava, III, 1969, p. 103 - 105; I. Glodariu, Arhitectura, p. 100; Ann Dodd -Opriţescu. Szocs Janos, Cetatea de la Băile Jigodin. Săpături 1980 - 1984, SympTh, nr. 5, 1987, Miercurea Ciuc, p. 60; P. Roman, V. Şoiom, comunicare la a XXIII-a sesiune de Rapoarte, Sibiu, 1989; C. Beldiman, BSNR, LXXX-LXXXV, nr. 134-139, 1992, p. 269. V. Sîrbu, Credinţe, p. 91. Inf. amabile Petre Roman; V. Crişan, G. Gheorghiu, Raport preliminar privind cercetările arheologice de salvare la cetatea dacică Jigodin I, 1998, sub tipar la Angvstia V.
F. “Cetăţuia”. (Kisvarteto). Jigodin III. Cetate. Periegheze: B. Orban, Al. Ferenczi; săpături: M. Macrea, Z. Szekely ,(1950), V. Crişan (1996). Pe malul drept al Oltului, în imediata apropiere a acestuia, (lângă fostele grajduri ale CAP), se ridică un promontoriu stâncos (cota726) cu pantele din sud, est, nord şi nord-vest abrupte. Spre vest-sud-vest este legat cu o şa mai joasă de platoul înalt care face legătura cu munţii Harghitei, (până la poalele acestora, în linie dreaptă, este o distanţă de circa 4 km). Platoul, uşor înclinat spre sud, sud-vest, are o formă relativ ovală (est-vest = 100 m; nord-sud - 40 m). Pe laturile nord-vestice, vestice, sudice şi estice se păstrează foarte bine fortificaţia constând din zid de piatră legată cu pământ, fiind uşor mai aplatizată spre sud-est şi est. Aceasta a continuat probabil şi pe latura nordică, prăbuşită astăzi cu o parte din platou, pe pantele stâncoase ale dealului. Lungimea totală a marginilor platoului este de 290 m iar a fortificaţiei păstrate, (inclusiv a celei uşor aplatizate), de 180 m. Drumul de acces în cetate este, credem, cel folosit şi astăzi de localnici. El ocoleşte, la poale, partea nordică şi nord vestică a dealului, urcă pe curbele de nivel panta vestică şi pătrunde în cetate din direcţia nord-vest.
Concluziile cercetărilor :
I. Al. Ferenczi, pe baza cercetărilor de suprafaţă, considera că începuturile fortificaţiei trebuie coborâte spre sec. II a. Chr.
II. M. Macrea, Z. Szekely -1950.
1). Fortificaţia constă dintr-un val de piatră (h = 1,5 m; lăţimea = 6 m), construit din pietre locale, nefasonate, legate cu pământ. In interiorul valului nu s-au găsit urme arheologice.
2). Pe platou, în stratul de cultură, gros de 0,30 - 0,60 m, au fost descoperite, sporadic, fragmente de vase, modelate cu mâna şi roata, două obiecte de bronz (fundul cilindric al unui obiect şi o cataramă de factură romană) şi o piesă de fier (cataramă?). Ceramica modelată cu mâna este, uneori, ornamentată cu brâu crestat sau alveolar, cu linii în val, butoni etc. (Din această categorie, două fragmente aparţin, după Z. Szekely, ceramici secolului IV p. Chr.). Cea lucrată cu roata este formată din fragmente de oale, fructiere şi strecurători, de culoare cenuşie, ornamentate, unele, cu linii incizate în val sau în formă de brăduleţ. S-a remarcat şi un fragment de culoare cărămizie, pictat cu linii drepte şi în val şi două fragmente de vase de factură romană provincială. In pământul aruncat din S II şi S III au fost descoperite trei monede romane imperiale: Crispina, (a. 177-182), Geta, (a. 203-212) şi Elagabalus (a.218-222). Z. Szekely crede că cetatea a funcţionat din sec. I a. Chr. până în sec. III p. Chr. ea nefiind distrusă la cucerirea Daciei.
III. Săpăturile din 1996 aduc unele completări celor anterioare. Ele au fost reluate în ideea clarificării sistemului de fortificaţie şi a încadrării cronologice. Cercetările s-au desfăşurat pe două secţiuni trasate pe direcţia nord-vest, sud-est:
a). Fortificaţia este formată dintr-un zid care are, în punctul cercetat, o lăţime de 3 m şi o înălţime dinspre exterior de 7,50 m iar dinspre interior de 1 m. (înălţimea exterioară şi interioară variază de-a lungul fortificaţiei de la 1 la 7,50 m, respectiv de la 0 la 1,5 m; lăţimea, care se vede şi care este mai mare decât cea iniţială datorită prăbuşirii zidului, este, aproximativ, aceeaşi peste tot, adică circa 6 m). Acesta este format din pietre mari, locale, aşezate în aşa fel ca spaţiile dintre ele să fie cât mai mici. Peste fiecare strat de pietre mari s-a turnat pietriş, nisip şi pământ, care au umplut golurile rămase, dând aspectul unui zid solid şi bine închegat. între pietre, până la - 1 m, au fost descoperite fragmente de vase de factură dacică, sec. I a. Chr. - Ip. Chr., pentru ca mai jos (-1-2 m) să apară materiale din sec. III - II a. Chr. (fragmente de oale bitronconice, fructiere şi străchini lucrată cu mâna, de culoare neagră sau brună, lustruită) în amestec cu cele de epoca bronzului (cultura Wietenberg). La toate adâncimile au apărut şi bucăţi de lemn carbonizat dar urme puternice de arsură s-au observat doar la baza zidului (-2 m). Pe baza elementele apărute în această zonă, după opinia noastră, putem spune că platoul a avut iniţial, în sec. III - II a. Chr, o fortificaţie de lemn (palisadă) şi că zidul de piatră s-a ridicat pe parcursul sec. I a. Chr. Cetatea a funcţionat până la cucerirea romană. In sec. III p. Chr. aici a fost înfiinţat un punct roman de observaţie, ocazie cu care zidul a fost reamenajat.
b). Stratigrafia şi descoperiri arheologice
1). Fără a intra în amănunte amintim că imediat sub humusul actual (între - 0,40 - 0,60 m) se găsesc urmele locuirii din sec. III p. Chr. în acest nivel au fost dezvelite parţial două locuinţe din secolul al lll-lea p. Chr. Locuinţa 1 avea în interior: o vatră de foc, de formă ovală, cu substrucţie de piatră, podea lutuită, păstrată parţial, chirpici cu urme de bârne şi nuiele, bucăţi de bârne carbonizate, oase de animale, fragmente de vase modelate cu roata, de culoare cenuşie şi aspect zgrunţuros, fragmente de vase modelate cu mâna de factură dacică (mai puţine),un pumnal, un cuţit şi un pinten de fier şi un denar de la Elagabalus, anul 222; Locuinţa a doua avea - vatră de foc (dezvelită parţial), cărbune, lipitură, fragmente ceramice (asemănătoare cu cele din prima locuinţă) şi doi denari de la Severus Alexander, anii 222 şi 228 - 231.
2). In epoca dacică există două nivele de locuire,
a) Din nivelul I (sec. III - II a Chr.)se remarcă fragmente de vase modelate cu mâna, unele lustruite, de culoare neagră sau brună, precum şi o locuinţă adâncită (de la - 0,80 la - 1,50 m), decopertată parţial, denumită locuinţa nr. 5. în interiorul acesteia s-a descoperit o vatră de foc de formă ovală, (1,20 x 0,80 m) cu pietre de râu în jur, fragmente de vase modelate cu mâna (fragmente de fructiere, oale şi străchini) de culoare neagră sau brună, lustruite, o fusaiolă şi o cute.
b). în nivelul al doilea s-au cercetat parţial două locuinţe dacice de suprafaţă (apărute sub cele romane). Locuinţa nr. 3 avea în inventar o vatră de foc, de formă circulară, cu substrucţie de piatră de râu, lipitură, cărbune, oase de animale, fragmente de vase modelate cu mâna şi roata (borcane, ceşti, străchini şi respectiv fructiere, strecurători, străchini, oale etc), fusaiole, cute, fragmente de râşniţă şi o frigare de fier. Din locuinţa nr. 4. s-a dezvelit parţial podeaua din lut bătătorit, distrusă pe alocuri de locuinţa romană. Pe aceasta se aflau lipitură, oase de animale, fragmente de vase, o cute. Sec. 1 a. Chr. -1p. Chr. Fără condiţii stratigrafice, la toate nivelele, au apărut, sporadic fragmente de vase din epoca bronzului, cultura Wietenberg. Se remarcă un vârf de săgeată cu aripioare, din piatră.
In concluzie putem spune că platoul a fost locuit în epoca bronzului, cultura Wietenberg, în sec. III - II a. Chr., când a existat şi o fortificaţie de lemn, în sec. I a. Chr. -1 p. Chr., cu fortificaţie de piatră şi în sec. III p. Chr. Asupra ultimei faze de locuire nu putem formula concluzii sigure la acest stadiu al cercetărilor, dar excludem posibilitatea existentei aici a unui punct de observaţie (control) roman.
- B. Orban, Szekelyfold, II, p. 34; Al. Ferenczi, ACMIT, IV, 1932-1938, 1938, p. 260 - 267; M. Macrea şi colab, SCIV, II, 1, 1951, p. 307 - 308: Z. Szekely, Cumidava, III, 1969, p. 105- 106; F Costea, Cumidava XV-XIX, 1990 - 1994, p. 45-47; V. Crişan, Raport preliminar, 1996, ms; determinarea monedelor C. Găzdac.
Sursa: Viorica Crişan, Dacii din sud-estul Transilvaniei, Editura „Carpatii Rasariteni”, Sfântu Gheorghe, 2000
Bibliografie suplimentara:
Viorica Crişan, Gabriela Gheorghiu, Mariana-Cristina Popescu, Cercetările arheologice de la Miercurea Ciuc - Jigodin I - campaniile 1998, 2000 (Recherches archéologiques de Miercurea Ciuc - Jigodin I-er), in Istros, 2004, 11, p. 111-145.
Bibliografie:
1. http://enciclopedia-dacica.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=720&Itemid=388
2. wikipedia.org
3.
Jigodin (în maghiară Csíkzsögöd) a fost până în 1930 un sat din județul Harghita, Transilvania, România. Din anul 1930 a devenit un cartier al orașului Miercurea Ciuc, în partea de sud a acestuia, așezat pe malul pârâului Fitód. O parte a vechiului sat a devenit stațiune balneară (Jigodin Băi). Oltul părăsește Bazinul Ciucului de Mijloc la Strâmtoarea Jigodinului.
Fortificaţia Latene de la Jigodin-Băi - "Piscul Cetăţuia".
Situl se află la cca 3 km nord de Jigodin II. Pe malul drept al Oltului, în imediata apropiere a acestuia, lângă grajdurile fostului CAP, pe un promontoriu stâncos (cota 726), cu pantele din sud, est, nord şi nord-vest accentuate. Spre VSV este legat de o şa mai joasă de platoul înalt, care face legătura cu Munţii Harghitei .
„Câmpul Morii”. „Jigodin I”. Cetate.
Periegheze: I. Marţian. Al. Ferenczi. sapaturi: M. Macrea, Z. Szekely; P. Roman, V. Şoiom-Crişan. La sud de oraş, pe malul drept al Oltului, deasupra Băilor Jigodin se ridică un pinten de munte, (cota 709 m, reprezentând extremitatea estică a ramurii munţilor Harghita ce închide partea de jos a depresiunii Ciucului de Mijloc), cu pantele vestice şi nordice abrupte iar cele estice şi sudice domoale. Platoul, de forma alungită (65 x 45 m), uşor înclinat spre est, legat spre sud cu o şa de înălţimile din jur, a fost fortificat cu zid de piatră a cărui urme mai pot fi sesizate astăzi doar pe laturile de sud şi sud-vest. Pe celelalte, fie s-a aplatizat din cauza lucrărilor agricole, fie s-a prăbuşit. Drumul de acces pătrundea în cetate dinspre sud, după ce ocolea poalele nordice şi estice ale dealului.
Observaţiile celor care au efectuat săpăturile din 1950 şi chiar din 1980-1984 sunt uşor diferite de ale noastre (în special asupra elementelor de fortificare) şi aceasta datorită cercetărilor restrânse efectuate, iată pe scurt concluziile şi materialele descoperite:
I. 1950 - 1). Fortificaţia, a constat dintr-un val (cu înălţimea la momentul cercetării de 1,50 m şi lăţimea de 6 m), construit din pietre locale, nefasonate, legate cu pământ. In interiorul valului nu s-au descoperit materiale arheologic.
a. Platoul. In stratul de cultură, gros de 0,40 - 0,60 m, au fost descoperite materiale arheologice de factură dacică constând din: ceramica lucrată cu mâna (borcane, ceşti, ornamentate cu brâu alveolar sau crestat, butoni, alveole simple, motivul “brăduleţului” etc.) şi roata (fructiere de culoare cenuşie şi un vas cu buza îngroşată), un instrument de modelat ceramica, două fusaiole, o verigă de bronz şi un vârf de lance din fier.
b. In apropierea cetăţii (fără precizarea locului şi a anului) sătenii au descoperit două monede de argint, una Filip al III-lea şi alta a oraşului , datate în secolul al II-lea a. Chr. Pe baza monedelor descoperite, fortificaţia de la „Jigodin I” a fost datată între secolele II a. Ch -I p. Chr.
II. Cercetările din 1980 - 1984.
1). Fortificaţia. Autorii descoperirilor susţin că fortificaţia era asemănătoare cu cea a cetăţii de la Leliceni – „” adică :
a). Laturile de sud (şaua de legătură), vest şi nord-vest (abrupte) au fost fortificate, astfel: “în faţă un parapet de pietre stivuite, iar în spate o umplutură de pământ amestecat cu pietre. Peste platforma astfel rezultată, se construia o suprastructură de trunchiuri de copaci”.
b). Spre est, “unde pantele sunt mai puţin înclinate, fortificarea a fost realizată din trunchiuri de copaci înfipţi în pământ, în spatele cărora alte trunchiuri erau stivuite orizontal, întreaga construcţie se sprijinea, în spate, pe o umplutură de pământ şi pietre. In faţa parapetului panta era secţionată”
- Ann Dodd - Opriţescu. Szocs Janos, . Săpături 1980 - 1984, SympTh, nr. 5, Miercurea Ciuc, p. 60, inf. P. Roman.
III. a) Cercetările ulterioare (1986, 1988, 1998) au demonstrat că fortificaţia a constat dintr-un zid de piatră, bolovani exploataţi la faţa locului sau obţinuţi prin spargerea stâncii, de forme şi mărimi diferite, aşezaţi în straturi şi legaţi cu pământ umed şi bătătorit.
Pe laturile de sud şi vest, stânca de la bază a fost spartă în formă de şanţ lăsându-se de-o parte şi de alta doi pinteni pentru susţinerea zidului. Interiorul şanţului a fost umplut cu stâncă mărunţită amestecată cu pământ, formând o platformă dreaptă peste care s-au aşezat apoi, în straturi, pietrele din zid. Lăţimea zidului a fost de 2,50 m. în ceea ce priveşte înălţimea sa la vremea respectivă este greu de stabilit. Foarte posibil ca împreună cu structura de lemn care l-a suprapus să fi avut în jur de 6 m Astăzi dinspre interior înălţimea este de 0,40 m, iar dinspre exterior, de la baza zonei amenajată în stâncă până la humusul actual, de 1,50 m. Zidul s-a prăbuşit spre exterior dându-i momentan aspectul de val. La aceasta au contribuit, ulterior şi cei care, de-a lungul secolelor, au curăţat platoul de piatră pentru lucrările agricole.
Pe latura nord-vestică, investigată în anii 1986,1988 s-a constatat de asemenea existenţa zidului, prăbuşit în bună parte pe pantele abrupte ale dealului. în acest sector stânca nu a fost spartă în formă de şanţ, bolovanii, de forme şi mărimi diferite, amestecaţi cu pământ, fiind aşezaţi direct pe platforma dreaptă a stâncii. Piatra a fost exploatată din pantele dealului. In faţa zidului se constată o adâncire, un şanţ din care s-a scos piatra pentru construcţie. Şanţul a făcut şi mai dificilă pătrunderea în cetate din această direcţie, unde pantele sunt extrem de abrupte. Lăţimea zidului este de circa 1,80 m, iar înălţimea de astăzi de 0,40 m dinspre interior şi de circa 1,60 m dinspre exterior, măsurată de la baza şanţului.
Modul de construire a fortificaţiilor de pe cele două laturi este diferit şi acest fapt se datorează structurii terenului, constructorii adaptându-se acestuia. Astfel pe latura sudică nu s-a construit şanţul în faţa zidului pentru aici solul stâncos, ca un perete neted şi alunecos urca în pantă făcând corp comun cu zidul. Diferenţa de nivel de la baza stâncii până în vârful zidului este momentan de 2,40 m. în antichitate, dacă zidul cu structura de lemn avea circa 6 m. diferenţe era de peste 8 m. Pe latura nord-vestică stânca se află la adâncime mare, solul fiind format din piatră şi pământ. Scoaterea pietrei pentru construcţii a dus aproape inevitabil la formarea şanţului, care la rândul lui a sporit eficienţa apărării pe latura respectivă. In ceea ce priveşte fortificarea laturilor estice şi nord-estice, care sunt relativ domoale, Petre Roman, pe baza gropilor mari de stâlpi pe care le-a surprins în timpul săpăturilor, crede că este vorba de acea construcţie de lemn, piatră şi pământ amintită mai sus. Şi aici structura solului a permis săparea unui şanţ în faţa fortificaţiei.
b). Stratigrafia şi descoperirile arheologice (1986, 1988, 1998). Stratul de cultură variază între 0,20 - 0,70 m, mai subţire spre margini şi mai gros spre centrul platoului. Stratigrafie nu s-a putut sesiza decât un nivel de locuire, cel dacice, dar, în poziţie secundară sau în albieri, s-au descoperit şi materiale aparţinând paleoliticului superior (determinarea pieselor a fost făcută de Al Păunescu ) şi primei vârste a fierului (cultura Gava).
In cele două secţiuni deschise (S.5.= 2 x 34 m; S.6.= 2 x 20 m), pe centrul platoului au fost dezvelite parţial trei locuinţe de suprafaţă, cu plan rectangular, construite din bârne pe o structură de stâlpi înfipţi în pământ. Aceştia aveau diametrul de 0,20 m şi au fost adânciţi circa 0,80-1 m. In zona construcţiilor platoul a fost curăţat de piatră şi orizontalizat. Locuinţa a doua, aflata spre marginea nord vestică avea baza uşor adâncită în stânca nativă. Locuinţa a treia, cea mai mare (3,60 x 7,40 m), după poziţia stâlpilor, avea peretele mai îngust semicircular. La circa 1,50 m de locuinţa a treia a fost dezvelită o vatră de foc de formă ovală, cu substrucţie de piatră şi numeroase fragmente de vase dacice în jur. Acesta a aparţinut probabil unei alte locuinţe.
In timpul cercetărilor din 1998 lângă zidul din marginea sudică a platoului (legată practic cu un perete de zid), a fost descoperită o construcţie, probabil un atelier, cu vatră de foc în interior, creuzete şi bucăţi de zgură de minereu de fier. Un asemenea atelier a fost semnalat şi de Petre Roman, autorul denumindu-1 „locuinţa fierarului”. In interiorul acestuia au fost descoperite de asemenea bucăţi mari de zgură şi o secure de fier. Intrucât rezultatele cercetărilor din anii 1980-1984 nu a fost publicate nu cunoaştem amplasarea în teren a construcţiilor (locuinţelor) descoperite.
Materialele arheologice descoperite se de compun din:
a). vase modelate cu mâna: borcane, ceşti tronconice cu o toartă şi străchini, ornamentate, majoritatea, cu brâie alveolare sau crestate, butoni, linii în val, “brăduleţ” etc;
b). vase modelate cu roata de culoare cenuşie: fructiere, căni cu o toartă, cantaros, strecurători, străchini ornamentate cu linii drepte sau în val, lustruite sau incizate; sau roşie: fragmente de străchini şi fructiere, majoritatea cu urme de pictură;
c). piese de podoabă, accesorii vestimentare, unelte, arme, monede etc. (două pandantive, doi cercei, cu bara torsionată, din bronz, un cercel de aur, două mărgele de sticlă -albastră şi albă - şi una de ceramică, o cataramă, o fibulă cu corpul puternic profilat şi resort spiralic, o brăţară dintr-o bară simplă cu verigi, cuie, dăltiţe, cuţite, inel de coasă, o secure şi un mâner de vas (?) de fier, bucăţi de zgură de fier, un pinten şi o ţintă de bronz, fusaiole, cute de piatră, fragmente de râşniţă şi un denar roman imperial, Vitelius (anul 69 p. Chr.).
d). V. Sîrbu (cu informaţie de la P. Roman) aminteşte că, pe platou, în apropierea zidului cetăţii, s-au descoperit fragmente din scheletul unui adult (oase craniene şi posteraniene), o cănită şi un văscior, depuse, probabil, într-o groapă . Sec. I a. Chr. - I p. Chr. (piesele nu au putut fi identificate în inventarul Mz. M.C.).
Pe baza stratigrafiei şi a materialelor descoperite se poate spune că cetatea dacică “Jigodin I” şi-a început existenţa în secolul I a. Chr. şi a fost mai intens folosită în sec. I p. Chr., fiind abandonată la cucerirea romană sau imediat după aceasta. Având o poziţie strategică foarte bună de aici se putea supraveghea întreaga Depresiune a Ciucului de la Tuşnad până la Sândominic. Dimensiunile sale reduse ne determină să credem că avea doar rol militar, nu de adăpostire a populaţiei din zonă în caz de pericol.
Distrugerile suferite de cetate prin amplasarea (1997) în incinta ei a unei antene de telecomunicaţii, precum şi a numeroase case de vacanţă, fac aproape imposibilă elucidarea problemelor pe care le ridică încă sistemul de construire a elementelor de fortificare pe laturile de est şi sud-est precum şi tipul locuinţelor şi a construcţiilor anexe existente. Materialele arheologice descoperite de-a lungul anilor se află în Mz. Sf. Gh., MNIT şi Mz. M.C. în ultimul aflându-se la următoarele nr. inv. 3820 - 3964, 4021 -4026, 4543 - 5394.
- I. Marţian, Rep., p. 24; Al. Ferenczi, ACMIT, IV, 1932-1938, p. 240 - 244; M. Macrea şi colab, SCIV, II, 1, 1951, p. 308; Z. Szekely, Cumidava, III, 1969, p. 103 - 105; I. Glodariu, Arhitectura, p. 100; Ann Dodd -Opriţescu. Szocs Janos, Cetatea de la Băile Jigodin. Săpături 1980 - 1984, SympTh, nr. 5, 1987, Miercurea Ciuc, p. 60; P. Roman, V. Şoiom, comunicare la a XXIII-a sesiune de Rapoarte, Sibiu, 1989; C. Beldiman, BSNR, LXXX-LXXXV, nr. 134-139, 1992, p. 269. V. Sîrbu, Credinţe, p. 91. Inf. amabile Petre Roman; V. Crişan, G. Gheorghiu, Raport preliminar privind cercetările arheologice de salvare la cetatea dacică Jigodin I, 1998, sub tipar la Angvstia V.
F. “Cetăţuia”. (Kisvarteto). Jigodin III. Cetate. Periegheze: B. Orban, Al. Ferenczi; săpături: M. Macrea, Z. Szekely ,(1950), V. Crişan (1996). Pe malul drept al Oltului, în imediata apropiere a acestuia, (lângă fostele grajduri ale CAP), se ridică un promontoriu stâncos (cota726) cu pantele din sud, est, nord şi nord-vest abrupte. Spre vest-sud-vest este legat cu o şa mai joasă de platoul înalt care face legătura cu munţii Harghitei, (până la poalele acestora, în linie dreaptă, este o distanţă de circa 4 km). Platoul, uşor înclinat spre sud, sud-vest, are o formă relativ ovală (est-vest = 100 m; nord-sud - 40 m). Pe laturile nord-vestice, vestice, sudice şi estice se păstrează foarte bine fortificaţia constând din zid de piatră legată cu pământ, fiind uşor mai aplatizată spre sud-est şi est. Aceasta a continuat probabil şi pe latura nordică, prăbuşită astăzi cu o parte din platou, pe pantele stâncoase ale dealului. Lungimea totală a marginilor platoului este de 290 m iar a fortificaţiei păstrate, (inclusiv a celei uşor aplatizate), de 180 m. Drumul de acces în cetate este, credem, cel folosit şi astăzi de localnici. El ocoleşte, la poale, partea nordică şi nord vestică a dealului, urcă pe curbele de nivel panta vestică şi pătrunde în cetate din direcţia nord-vest.
Concluziile cercetărilor :
I. Al. Ferenczi, pe baza cercetărilor de suprafaţă, considera că începuturile fortificaţiei trebuie coborâte spre sec. II a. Chr.
II. M. Macrea, Z. Szekely -1950.
1). Fortificaţia constă dintr-un val de piatră (h = 1,5 m; lăţimea = 6 m), construit din pietre locale, nefasonate, legate cu pământ. In interiorul valului nu s-au găsit urme arheologice.
2). Pe platou, în stratul de cultură, gros de 0,30 - 0,60 m, au fost descoperite, sporadic, fragmente de vase, modelate cu mâna şi roata, două obiecte de bronz (fundul cilindric al unui obiect şi o cataramă de factură romană) şi o piesă de fier (cataramă?). Ceramica modelată cu mâna este, uneori, ornamentată cu brâu crestat sau alveolar, cu linii în val, butoni etc. (Din această categorie, două fragmente aparţin, după Z. Szekely, ceramici secolului IV p. Chr.). Cea lucrată cu roata este formată din fragmente de oale, fructiere şi strecurători, de culoare cenuşie, ornamentate, unele, cu linii incizate în val sau în formă de brăduleţ. S-a remarcat şi un fragment de culoare cărămizie, pictat cu linii drepte şi în val şi două fragmente de vase de factură romană provincială. In pământul aruncat din S II şi S III au fost descoperite trei monede romane imperiale: Crispina, (a. 177-182), Geta, (a. 203-212) şi Elagabalus (a.218-222). Z. Szekely crede că cetatea a funcţionat din sec. I a. Chr. până în sec. III p. Chr. ea nefiind distrusă la cucerirea Daciei.
III. Săpăturile din 1996 aduc unele completări celor anterioare. Ele au fost reluate în ideea clarificării sistemului de fortificaţie şi a încadrării cronologice. Cercetările s-au desfăşurat pe două secţiuni trasate pe direcţia nord-vest, sud-est:
a). Fortificaţia este formată dintr-un zid care are, în punctul cercetat, o lăţime de 3 m şi o înălţime dinspre exterior de 7,50 m iar dinspre interior de 1 m. (înălţimea exterioară şi interioară variază de-a lungul fortificaţiei de la 1 la 7,50 m, respectiv de la 0 la 1,5 m; lăţimea, care se vede şi care este mai mare decât cea iniţială datorită prăbuşirii zidului, este, aproximativ, aceeaşi peste tot, adică circa 6 m). Acesta este format din pietre mari, locale, aşezate în aşa fel ca spaţiile dintre ele să fie cât mai mici. Peste fiecare strat de pietre mari s-a turnat pietriş, nisip şi pământ, care au umplut golurile rămase, dând aspectul unui zid solid şi bine închegat. între pietre, până la - 1 m, au fost descoperite fragmente de vase de factură dacică, sec. I a. Chr. - Ip. Chr., pentru ca mai jos (-1-2 m) să apară materiale din sec. III - II a. Chr. (fragmente de oale bitronconice, fructiere şi străchini lucrată cu mâna, de culoare neagră sau brună, lustruită) în amestec cu cele de epoca bronzului (cultura Wietenberg). La toate adâncimile au apărut şi bucăţi de lemn carbonizat dar urme puternice de arsură s-au observat doar la baza zidului (-2 m). Pe baza elementele apărute în această zonă, după opinia noastră, putem spune că platoul a avut iniţial, în sec. III - II a. Chr, o fortificaţie de lemn (palisadă) şi că zidul de piatră s-a ridicat pe parcursul sec. I a. Chr. Cetatea a funcţionat până la cucerirea romană. In sec. III p. Chr. aici a fost înfiinţat un punct roman de observaţie, ocazie cu care zidul a fost reamenajat.
b). Stratigrafia şi descoperiri arheologice
1). Fără a intra în amănunte amintim că imediat sub humusul actual (între - 0,40 - 0,60 m) se găsesc urmele locuirii din sec. III p. Chr. în acest nivel au fost dezvelite parţial două locuinţe din secolul al lll-lea p. Chr. Locuinţa 1 avea în interior: o vatră de foc, de formă ovală, cu substrucţie de piatră, podea lutuită, păstrată parţial, chirpici cu urme de bârne şi nuiele, bucăţi de bârne carbonizate, oase de animale, fragmente de vase modelate cu roata, de culoare cenuşie şi aspect zgrunţuros, fragmente de vase modelate cu mâna de factură dacică (mai puţine),un pumnal, un cuţit şi un pinten de fier şi un denar de la Elagabalus, anul 222; Locuinţa a doua avea - vatră de foc (dezvelită parţial), cărbune, lipitură, fragmente ceramice (asemănătoare cu cele din prima locuinţă) şi doi denari de la Severus Alexander, anii 222 şi 228 - 231.
2). In epoca dacică există două nivele de locuire,
a) Din nivelul I (sec. III - II a Chr.)se remarcă fragmente de vase modelate cu mâna, unele lustruite, de culoare neagră sau brună, precum şi o locuinţă adâncită (de la - 0,80 la - 1,50 m), decopertată parţial, denumită locuinţa nr. 5. în interiorul acesteia s-a descoperit o vatră de foc de formă ovală, (1,20 x 0,80 m) cu pietre de râu în jur, fragmente de vase modelate cu mâna (fragmente de fructiere, oale şi străchini) de culoare neagră sau brună, lustruite, o fusaiolă şi o cute.
b). în nivelul al doilea s-au cercetat parţial două locuinţe dacice de suprafaţă (apărute sub cele romane). Locuinţa nr. 3 avea în inventar o vatră de foc, de formă circulară, cu substrucţie de piatră de râu, lipitură, cărbune, oase de animale, fragmente de vase modelate cu mâna şi roata (borcane, ceşti, străchini şi respectiv fructiere, strecurători, străchini, oale etc), fusaiole, cute, fragmente de râşniţă şi o frigare de fier. Din locuinţa nr. 4. s-a dezvelit parţial podeaua din lut bătătorit, distrusă pe alocuri de locuinţa romană. Pe aceasta se aflau lipitură, oase de animale, fragmente de vase, o cute. Sec. 1 a. Chr. -1p. Chr. Fără condiţii stratigrafice, la toate nivelele, au apărut, sporadic fragmente de vase din epoca bronzului, cultura Wietenberg. Se remarcă un vârf de săgeată cu aripioare, din piatră.
In concluzie putem spune că platoul a fost locuit în epoca bronzului, cultura Wietenberg, în sec. III - II a. Chr., când a existat şi o fortificaţie de lemn, în sec. I a. Chr. -1 p. Chr., cu fortificaţie de piatră şi în sec. III p. Chr. Asupra ultimei faze de locuire nu putem formula concluzii sigure la acest stadiu al cercetărilor, dar excludem posibilitatea existentei aici a unui punct de observaţie (control) roman.
- B. Orban, Szekelyfold, II, p. 34; Al. Ferenczi, ACMIT, IV, 1932-1938, 1938, p. 260 - 267; M. Macrea şi colab, SCIV, II, 1, 1951, p. 307 - 308: Z. Szekely, Cumidava, III, 1969, p. 105- 106; F Costea, Cumidava XV-XIX, 1990 - 1994, p. 45-47; V. Crişan, Raport preliminar, 1996, ms; determinarea monedelor C. Găzdac.
Sursa: Viorica Crişan, Dacii din sud-estul Transilvaniei, Editura „Carpatii Rasariteni”, Sfântu Gheorghe, 2000
Bibliografie suplimentara:
Viorica Crişan, Gabriela Gheorghiu, Mariana-Cristina Popescu, Cercetările arheologice de la Miercurea Ciuc - Jigodin I - campaniile 1998, 2000 (Recherches archéologiques de Miercurea Ciuc - Jigodin I-er), in Istros, 2004, 11, p. 111-145.
Bibliografie:
1. http://enciclopedia-dacica.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=720&Itemid=388
2. wikipedia.org
3.
Miercurea-Ciuc, conacul Lázár (azi Grădinița de copii și cămin cultural), str. Lazar, nr 1
Cod LMI: HR-II-m-B-12739
Se află în actualul cartier/fostul sat Toplița-Ciuc din municipiul Miercurea-Ciuc, satul fiind anexat orașului în 1959, pe lângă drumul național 12. Conacul a fost construit in 1829 în stil clasicist de către familia Lázár.
Bibliografie:
1. Wikipedia.org
Bibliografie:
1. Wikipedia.org
Miercurea -Ciuc, Mănăstirea franciscană din cartierul Șumuleu, str. Szek, nr. 148
Cod LMI: HR-II-a-A-12745, biserica mănăstirii: HR-II-m-A-12745.01, claustru: HR-II-m-A-12745.02, capela Sf Ioan Botezătorul: HR-II-m-A-12745.03
Datare: sec. XVIII-XIX, biserica mănăstirii: 1804-1835, cluastru: secolul XVIII, capela: 1767
http://referinte.transindex.ro/enciclopedie/monument.php?id=306
Date despre monument
Adresa: Calea Scaunului nr. 148
Cod: HR-II-a-A-12745 HR-II-m-A-12745.01 – biserica HR-II-m-A-12745.02 – mănăstirea
Datare: Mănăstirea: cea de a doua jumătate a secolului al XVIII-lea Biserica: 1804–1876
Date istorice
Stabilirea la Şumuleu Ciuc a ramurii observante a ordinului franciscan a avut loc în anii 1440, după cum atestă bula papei Eugen al IV-lea, în care permite şapte ani de indulgenţă tuturor celor, care sprijină cu orice donaţie biserica aflată în construcţie la Şumuleu Ciuc, sau o vizitează în săptămâna sărbătorii vizitei Fecioarei la Elisabeta(2 iulie). Biserica gotică nouă avea inscripţionată pe faţada principală anul 1448, ca data terminării construcţiei. Descrierea acestei biserici apare în notele istoricului franciscan Leonard Losteiner, care a murit în 1826, deci a descris vechea clădire a bisericii înainte de demolare. Conform acestora, asemenea bisericilor mănăstireşti în general, ea dispunea de un cor alungit, iar singurul turn era amplasat pe latura sudică la întâlnirea navei cu corul. Pe faţada vestică era o frescă reprezentând Hristos pe cruce, flancat de Maria şi Ioan, pe lângă care apărea şi figura Sfântului Francisc. Despre interiorul bisericii nu dă detalii, în afara faptului că pe altarul principal se afla o cruce de mari dimensiuni. Biserica veche era amplasată pe lângă latura sudică a bisericii actuale, locul ei se poate identifica după cripta deschisă în 1732, păstrată până astăzi.
În prima jumătate a secolului al XVII-lea biserica a fost supusă unei renovări ample, când s-a reamenajat şi spaţiul interior. În 1630, guardianul Miklós Somlyai a dispus tăvănuirea întregii biserici, şi pictarea şi poleirea acestuia de către pictorul Petraşcu. În acelaşi an el a comandat un nou altar principal de la tâmplarul Ádám Ferenc Gyergyóalfalui şi pictorul Daniel Szebeni. În 1647 vicarul György Ferenczi a dispus confecţionarea a două pridvoare, a unei tribune şi a pieselor de mobilier (scaune şi bănci). În 1649 se aduce din ţinutul Spiss (Slovacia) un tabernacol, iar din Tirnava (Slovacia) un altar de imitaţie de abanos, decorat cu baghete unduite şi poleite, dedicat Sfântului Anton. În 1659 János Kájoni cumpără pentru biserică, de la Braşov, orga confecţionată de către meşterul Ioan din Prešov (Slovacia).
În 1661 hordele turco-tătare au incendiat clădirile bisericii şi mănăstirii. Biserica a fost grav avariată, a ars complet acoperişul, s-a distrus turnul, dotările din interior s-au nimicit cu excepţia altarului Sfântului Anton şi a statuii Fecioarei. În 1664, cu permisiunea principelui guardianul Kázmér Damokos pleacă într-o călătorie în ţară pentru colectare de fonduri. Din donaţiile strânse se restaurează biserica: Kázmér Damokos comandă acoperişul, renovarea turnului şi a intrării, iar Anna Béldi, soţia lui István Kálnoky face o donaţie substanţială, care acoperă cheltuielile noilor clopote şi a orologiului ce se montează în turn. Cu ocazia remobilării bisericii se montează un altar principal nou şi şase altare laterale. La această dată se aşează în centrul altarului principal statuia Maicii Domnului care a supravieţuit incendiului; înainte aceasta făcea parte dintr-un altarul secundar. De o parte şi alta a statuii s-au postat statuile Sfintei Ecaterina şi Sfintei Barbara, operele meşterului braşovean Ferenc Nyerges. Altarul apare în gravura lui Andreas Wisman din Braşov, în care se poate observa, că coroana Mariei era susţinută de doi îngeri. De sărbători statuia era îmbrăcată în diferite veşminte somptuoase, inventarul lui Ioan Kájoni înregistrează ca părţi ale unor astfel de veşminte mai multe coroane, voaluri galbene şi aurii, precum şi flori argintii în mâna lui Isus Pruncul.
Datorită importanţei crescânde a pelerinajului de Rusalii dimensiunile bisericii nu mai corespundeau solicitărilor unor astfel de ocazii, şi în acest fel ea a fost extinsă în vremea guardianului Ferenc Gáspár. În 1730-1731, din donaţiile lui Judit Mikó, văduva lui Mihály Bors din Sâncrăieni, se măreşte capela Sfântul Francisc în direcţia capelei Sfântul Mihail cu o tribună, sacristia se extinde spre est, iar în jurul bisericii se ridică un zid de incintă pentru apărarea locului împotriva unor posibile atacuri inamice.
La sfârşitul secolului al XVIII-lea devine evident că biserica gotică nu mai face faţă la primirea mulţimii pelerinilor, de aceea apare ideea construirii unei biserici noi de dimensiuni mai mari. În 1795, pe vremea provincialului Absalon Borbély se iniţiază o chetă de proporţii, şi se vând obiectele din aur şi argint ale biseicii. În 1802 ordinul comandă proiectul noii biserici de la arhitectul Konstantin Schmidt din Târgu Mureş, dar prima variantă de biserică cu un singur turn nu le-a plăcut comanditarilor şi a fost respinsă. Arhitectul a fost trimis într-o călătorie de documentare, în cursul căreia a avut posibilitatea să studieze biserici din Ungaria, Polonia, Austria şi Germania. Întorcându-se acasă, în 1804 elaborează proiectul bisericii de astăzi. Depunerea pietrei de temelie a avut loc în mai 1804.
Datorită lipsei de fonduri evoluţia execuţiei a fost sporadică, pe de altă parte antreprenorul Konstantin Schmidt, care conducea lucrările, avea şi alte obligaţii, care au dus la noi stagnări ale construcţiei. În lipsa lui, conducerea şantierului a fost preluat de maistrul zidar József Ferdider, care însă după doi ani a murit. În 1809 se semnează un contract cu maistrul dulgher György Simonffi din Reghin pentru construirea şarpantei bisericii. În 1810, s-a prăbuşit cornişa deasupra sacristiei pe o lungime de cinci stânjeni, fiind nevoie de refacerea acesteia, dar totuşi în acelaşi an, la data de 2 iulie, într-un cadru festiv s-au ridicat crucile pe coama navei şi a corului. Mai apoi, Konstantin Schmidt şi maistrul zidar György Bota s-au angajat la o lucrare în Moldova, şi nu s-au mai întors la Şumuleu Ciuc. Sacristia a fost finalizată de Ignác Müller, la 21 noiembrie 1813 a avut loc sfinţirea corului şi a sacristiei. În anii următori lucrările au avansat anevoios, datorită foametei şi a faptului că în 1820 o furtună vijelioasă a avariat puternic acoperişul bisericii. O scrisoare a franciscanilor din 1823 relatează starea în care se afla la acea dată construcţia: turnurile erau ridicate până la înălţimea navei, pereţii nu erau tencuite nici în interior, nici în exterior, iar faţada principală era încă neterminată. Ridicarea turnurilor este continuată în 1830 de meşterul bistriţean Michael Landt, bolţile se construiesc de către József Erős din Târgu Secuiesc, iar realizarea tribunei este încredinţată meşterului Anton Pfeifer din Gheorgheni.
Mobilierul bisericii în mare parte a fost elaborat de meşterul braşovean Nicolae Pop. La comanda căpitanului de cavalerie Ignác Bálint şi soţia sa Julianna Bors, el execută amvonul în 1835, respectiv altarul Sfântul Ignaţiu în 1836. Pe lângă acestea tot el realizează altarul Sfintei Ana, altarul Sfântului Ioan Botezătorul, altarul Sfântului Anton şi altarul Sfântului Ioan de Nepomuk. Altarul principal se contractează cu Nicolae Pop în 1844 în valoare de 8000 de forinţi, sumă de care franciscanii încă nu dispuneau. Astfel, baldachinul altarului principal s-a realizat abia în 1848, iar tabernacolul şi mai târziu, în 1854. Tabloul altarului Sfântul Francisc este opera pictorului clujean József Csűrös, tabloul altarului Sfânta Clara se realizează în 1860 de către Gyula Potorszky, iar iar cea a altarului Sfânta Elisabeta în 1938 de către Ferenc Herczeg. După terminarea picturii decorative ale interiorului bisericii, are loc sfinţirea festivă a bisericii, oficiată de episcopul Mihály Fogarassy în data de 20 august 1876.
Clădirea mănăstirii şi-a căpătat forma actuală în cea de a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Despre mănăstirea anexată peretelui sudic a bisericii gotice se ştie doar, că a avut o singură aripă, cu coridor central din care se deschideau de o parte şi alta chiliile călugărilor. În 1650, cu ocazia renovării bisericii guardianul Kázmér Damokos a solicitat de la vicejudele regal al scaunului Gheorgheni muncitori pentru reparaţia mănăstirii. În 1661 acoperişul a ars în totalitate, şi a suferit importante pagube şi interiorul construcţiei. În 1733 se reconstruieşte sala de mese. În 1758 încep lucrările de construire ale noii mănăstiri în stil baroc. György Fogarassy, meşterul contractat pentru execuţia mănăstirii păstrează aripa existentă, care devine aripa de nord, dar desfiinţează coridorul central, celelalte aripi sunt ridicate din temelii. Lucrările se încheie în 1770 la aripa nordică, aripa vestică este terminată în 1777, iar cea sudică în 1779. Renovări mai ample au avut loc şi în 1877, când se demolează clădirea tiparniţei adosate peretelui vestic al mănăstirii, dar nu au fost efectuate modificări esenţiale în edificiile mănăstirii.
Descrierea edificiului
Imaginea arhitecturală a bisericii frnciscane din Şumuleu Ciuc este marcată de limbajul stilistic caracteristic tranziţiei dintre stilul baroc şi neoclasicist. Este o clădire amplă, compusă dintr-o navă acoperită în două ape şi dintr-un cor alungit, cu sacristia anexată laturii sudice. Spaţiul bisericii este specific barocului, dar decoraţia sa combină elemente baroce şi neoclasice. Faţada principală este marcată de cele două turnuri vestice acoperite cu coifuri de factură barocă, volumul turnului devenind din ce în ce mai proeminent la fiecare nivel, contribuind la dinamica înfăţişării faţadei. Din planul peretelui, între cele două turnuri se ridică partea centrală a faţadei, accentuată de doi pilaştrii înalţi, încheiată în fronton triunghiular cu o nişă semicirculară în care este amplasată copia fidelă a statuii Fecioarei. Liniile arcuite caracteristice barocului apar pe faţada principală pe cornişa de sub nişa statuii, respectiv în decoraţia ferestrelor, cele ovale fiind specifice barocului chiar prin formă. Frontoanele triunghiulare ale intrării principale şi a timpanului faţadei principale fac parte dintre elementele preferate ale neoclasicismului. Decoraţia reţinută a faţadelor este compusă din cartuşe şi chenare ornamentate cu motive florare şi geometrice din tencuială. Faţadele laterale sunt penetrate de ferestre încheiate semicircular, suprapuse de ferestre ovale cu chenare arcuite, axele fiind delimitate de lesene.
Decoraţia interioară este mult mai bogată decât cea exterioară. Bolta cilindrică cu penetraţii este susţinută de stâlpi adosaţi cu cornişe arcuite. Altarul principal monumental al bisericii încheie şirul altarelor baroce cu baldachin aflate sub influenţa altarelor principale a domului din Bratislava şi a catedralei din Alba Iulia, tip de altar care se răspândeşte în prima jumătate a secolului al XIX-lea şi în Secuime. Principala caracteristică a acestui tip de altar este compoziţia sa cu baldachin format din volute şi un tabernacol de sine stătător. Sub baldachinul alcătuit din opt volute este amplasată construcţia cu cupolă a tabernacolului, fiind decorat cu ghirlande de flori şi struguri, rozete şi cununi de spice de grâu. În vârful cupolei este amplasat Agnus Dei înconjurat de raze, iar sub calotele cupolei se află un crucifix flancat de îngeri închinându-se.
Figura centrală a altarului principal este statuia Maicii Domnului, reprezentată după tipologia Maria in sole. Fecioara Maria cuprinsă de raze are sub picioare globul pământesc şi luna, purtând în jurul capului o aureolă formată din 12 stele. Pe luna în formă de seceră apare o faţă umană, care se poate referi la Nestor - tăgăduitorul Mariei ca născătoare de Dumnezeu -, sau la turci ca cei mai înverşunaţi duşmani ai creştinătăţii. În mâna dreaptă a Mariei se află sceptrul împărătesc, iar pe braţul stâng îl poartă pe Pruncul Isus, amândoi au capetele încoronate. Înălţimea statuii confecţionată din lemn de tei poleit măsoare 227 cm, depăşind dimensiunea umană; modul de tratare a suprafeţei spatelui statuii confirmă ipoteza ca original aceasta ar fi fost figura centrală a unui altar poliptic. Literatura de specialitate datează statuia la începutul secolului al XVI-lea.
În corul bisericii este amplasat o strană tripartită cu baldachin, spătarul central al acestuia fiind decorat cu basorelieful în lemn al Sfântului Augustin, iar cele laterale cu câte o figură de diaconi; în vârful baldachinului apare Maria încoronată cu cununa de 12 stele şi înconjurată de îngeri.
Cele şase altare secundare ale bisericii din navă au o structură unitară. Primul altar de pe latura nordică are forme neoclasiciste, şi tabloul sîu principal încheiat în semicerc reprezintă Sfântul Francisc îngenunchiat, când un înger îi pune pe cap o cunună de lauri. În luneta deasupra tabloului este reprezentat episcopul Sfântul Nicolae. Construcţia primului altar de pe latura sudică este identică cu cea a altarului Sfântul Francisc, cu deosebirea că tabloul central este o pictură din secolul al XX-lea cu imaginea Sfântului Anton, iar pictura din lunetă îl reprezintă pe Sfântul Bonaventura. Altarul secundar Sfânta Ana are o decoraţie mai aglomerată; fusul coloanelor este înconjurat de ghirlande de flori, iar marginile sunt decorate cu trandafiri. Tabloul superior o reprezintă pe Sfânta Apolonia, iar în tabloul principal apare scena familiei Sfintei Maria, învăţând de la părinţi. Construcţia altarului Sfintei Elisabeta este identică cu cea a altarului Sfânta Ana, în registrul superior apare data construirii, 1836 şi imaginea Sfintei Iuliana. Pe latura nordică se află altarul Sfântului Ioan Botezătorul din 1840, cu coloane canelate şi capiteluri corintice, susţinând un timpan triunghiular în care este reprezentată Sfânta Sara. Tabloul principal cu închidere semicirculară este dedicat botezului Mântuitorului în apa Iordanului. Vizavi de acest altar este amplasat altarul Sfântului Ioan de Nepomuk, care are o pictură reprezentând întâlnirea dintre Maria şi Elisabeta.
Amvonul cu basoreliefuri poleite are o formă poligonală, care diferă de amvoanele barocului transilvan. Coronamentul amvonului se încheie cu figura Sfântului Mihai cu sabie şi suflând în cornetă. Pe uşa amvonului este reprezentat Moise cu cele două table ale legii, iar parapetul delimitat de mici coloane cioplite din lemn este decorat cu basoreliefuri. Patru dintre acestea reprezintă evangheliştii, iar al cincilea pogorârea Sfântului Duh. La partea inferioară a amvonului se poate citi inscripţia în limba maghiară: „FĂCUT DE CĂTRE PICTORUL NICOLAE POP BRAŞOVEAN", iar la mijlocul unei ghirlande apare anul 1835.
Clădirea mănăstirii de pe latura sudică a bisericii înconjoară o curte interioară dreptunghiulară. Faţada exterioară a clădirii cu un etaj este foarte simplă, nivelurile despărţite de un brâu median sunt penetrate de ferestre dreptunghiulare simple. Faţada spre curtea interioară este caracterizată la parter de arcade semicirculare, iar la etaj de un coridor deschis cu arcade, mai puţin latura vestică unde sunt ferestre dreptunghiulare. Faţadele nord, est şi vest sunt marcate de diverse cadrane solare şi stelare(?) pictate. Coridoarele mănăstirii sunt acoperite de bolţi încrucişate.
Pe lângă cultul Sfintei Maria, statuia bisericii este importantă, pe de o parte, fiindcă este unica piesă provenită din biserica veche, pe de altă parte datorită faptului că s-au păstrat pentru posteritate foarte puţine statui originale de dimensiuni şi de o calitate asemănătoare.
Bibliografie selectivă
P. Benedek Fidél, Csíksomlyó (Tanulmányok), Kolozsvár, 2000.
P. Boros Fortunát, Csíksomlyó, a kegyhely, Csíkszereda, 1994.
Mihály Ferenc, Adatok egy erdélyi kegyszobor és egy kegykép történetéhez, în: Barna Gábor (szerk.), Kép, képmás, kultusz, Szeged, 2006, 76-90.
Vofkori György, Csíkszereda és Csíksomlyó képes története, Békéscsaba, 2007.
http://referinte.transindex.ro/enciclopedie/monument.php?id=306
Date despre monument
Adresa: Calea Scaunului nr. 148
Cod: HR-II-a-A-12745 HR-II-m-A-12745.01 – biserica HR-II-m-A-12745.02 – mănăstirea
Datare: Mănăstirea: cea de a doua jumătate a secolului al XVIII-lea Biserica: 1804–1876
Date istorice
Stabilirea la Şumuleu Ciuc a ramurii observante a ordinului franciscan a avut loc în anii 1440, după cum atestă bula papei Eugen al IV-lea, în care permite şapte ani de indulgenţă tuturor celor, care sprijină cu orice donaţie biserica aflată în construcţie la Şumuleu Ciuc, sau o vizitează în săptămâna sărbătorii vizitei Fecioarei la Elisabeta(2 iulie). Biserica gotică nouă avea inscripţionată pe faţada principală anul 1448, ca data terminării construcţiei. Descrierea acestei biserici apare în notele istoricului franciscan Leonard Losteiner, care a murit în 1826, deci a descris vechea clădire a bisericii înainte de demolare. Conform acestora, asemenea bisericilor mănăstireşti în general, ea dispunea de un cor alungit, iar singurul turn era amplasat pe latura sudică la întâlnirea navei cu corul. Pe faţada vestică era o frescă reprezentând Hristos pe cruce, flancat de Maria şi Ioan, pe lângă care apărea şi figura Sfântului Francisc. Despre interiorul bisericii nu dă detalii, în afara faptului că pe altarul principal se afla o cruce de mari dimensiuni. Biserica veche era amplasată pe lângă latura sudică a bisericii actuale, locul ei se poate identifica după cripta deschisă în 1732, păstrată până astăzi.
În prima jumătate a secolului al XVII-lea biserica a fost supusă unei renovări ample, când s-a reamenajat şi spaţiul interior. În 1630, guardianul Miklós Somlyai a dispus tăvănuirea întregii biserici, şi pictarea şi poleirea acestuia de către pictorul Petraşcu. În acelaşi an el a comandat un nou altar principal de la tâmplarul Ádám Ferenc Gyergyóalfalui şi pictorul Daniel Szebeni. În 1647 vicarul György Ferenczi a dispus confecţionarea a două pridvoare, a unei tribune şi a pieselor de mobilier (scaune şi bănci). În 1649 se aduce din ţinutul Spiss (Slovacia) un tabernacol, iar din Tirnava (Slovacia) un altar de imitaţie de abanos, decorat cu baghete unduite şi poleite, dedicat Sfântului Anton. În 1659 János Kájoni cumpără pentru biserică, de la Braşov, orga confecţionată de către meşterul Ioan din Prešov (Slovacia).
În 1661 hordele turco-tătare au incendiat clădirile bisericii şi mănăstirii. Biserica a fost grav avariată, a ars complet acoperişul, s-a distrus turnul, dotările din interior s-au nimicit cu excepţia altarului Sfântului Anton şi a statuii Fecioarei. În 1664, cu permisiunea principelui guardianul Kázmér Damokos pleacă într-o călătorie în ţară pentru colectare de fonduri. Din donaţiile strânse se restaurează biserica: Kázmér Damokos comandă acoperişul, renovarea turnului şi a intrării, iar Anna Béldi, soţia lui István Kálnoky face o donaţie substanţială, care acoperă cheltuielile noilor clopote şi a orologiului ce se montează în turn. Cu ocazia remobilării bisericii se montează un altar principal nou şi şase altare laterale. La această dată se aşează în centrul altarului principal statuia Maicii Domnului care a supravieţuit incendiului; înainte aceasta făcea parte dintr-un altarul secundar. De o parte şi alta a statuii s-au postat statuile Sfintei Ecaterina şi Sfintei Barbara, operele meşterului braşovean Ferenc Nyerges. Altarul apare în gravura lui Andreas Wisman din Braşov, în care se poate observa, că coroana Mariei era susţinută de doi îngeri. De sărbători statuia era îmbrăcată în diferite veşminte somptuoase, inventarul lui Ioan Kájoni înregistrează ca părţi ale unor astfel de veşminte mai multe coroane, voaluri galbene şi aurii, precum şi flori argintii în mâna lui Isus Pruncul.
Datorită importanţei crescânde a pelerinajului de Rusalii dimensiunile bisericii nu mai corespundeau solicitărilor unor astfel de ocazii, şi în acest fel ea a fost extinsă în vremea guardianului Ferenc Gáspár. În 1730-1731, din donaţiile lui Judit Mikó, văduva lui Mihály Bors din Sâncrăieni, se măreşte capela Sfântul Francisc în direcţia capelei Sfântul Mihail cu o tribună, sacristia se extinde spre est, iar în jurul bisericii se ridică un zid de incintă pentru apărarea locului împotriva unor posibile atacuri inamice.
La sfârşitul secolului al XVIII-lea devine evident că biserica gotică nu mai face faţă la primirea mulţimii pelerinilor, de aceea apare ideea construirii unei biserici noi de dimensiuni mai mari. În 1795, pe vremea provincialului Absalon Borbély se iniţiază o chetă de proporţii, şi se vând obiectele din aur şi argint ale biseicii. În 1802 ordinul comandă proiectul noii biserici de la arhitectul Konstantin Schmidt din Târgu Mureş, dar prima variantă de biserică cu un singur turn nu le-a plăcut comanditarilor şi a fost respinsă. Arhitectul a fost trimis într-o călătorie de documentare, în cursul căreia a avut posibilitatea să studieze biserici din Ungaria, Polonia, Austria şi Germania. Întorcându-se acasă, în 1804 elaborează proiectul bisericii de astăzi. Depunerea pietrei de temelie a avut loc în mai 1804.
Datorită lipsei de fonduri evoluţia execuţiei a fost sporadică, pe de altă parte antreprenorul Konstantin Schmidt, care conducea lucrările, avea şi alte obligaţii, care au dus la noi stagnări ale construcţiei. În lipsa lui, conducerea şantierului a fost preluat de maistrul zidar József Ferdider, care însă după doi ani a murit. În 1809 se semnează un contract cu maistrul dulgher György Simonffi din Reghin pentru construirea şarpantei bisericii. În 1810, s-a prăbuşit cornişa deasupra sacristiei pe o lungime de cinci stânjeni, fiind nevoie de refacerea acesteia, dar totuşi în acelaşi an, la data de 2 iulie, într-un cadru festiv s-au ridicat crucile pe coama navei şi a corului. Mai apoi, Konstantin Schmidt şi maistrul zidar György Bota s-au angajat la o lucrare în Moldova, şi nu s-au mai întors la Şumuleu Ciuc. Sacristia a fost finalizată de Ignác Müller, la 21 noiembrie 1813 a avut loc sfinţirea corului şi a sacristiei. În anii următori lucrările au avansat anevoios, datorită foametei şi a faptului că în 1820 o furtună vijelioasă a avariat puternic acoperişul bisericii. O scrisoare a franciscanilor din 1823 relatează starea în care se afla la acea dată construcţia: turnurile erau ridicate până la înălţimea navei, pereţii nu erau tencuite nici în interior, nici în exterior, iar faţada principală era încă neterminată. Ridicarea turnurilor este continuată în 1830 de meşterul bistriţean Michael Landt, bolţile se construiesc de către József Erős din Târgu Secuiesc, iar realizarea tribunei este încredinţată meşterului Anton Pfeifer din Gheorgheni.
Mobilierul bisericii în mare parte a fost elaborat de meşterul braşovean Nicolae Pop. La comanda căpitanului de cavalerie Ignác Bálint şi soţia sa Julianna Bors, el execută amvonul în 1835, respectiv altarul Sfântul Ignaţiu în 1836. Pe lângă acestea tot el realizează altarul Sfintei Ana, altarul Sfântului Ioan Botezătorul, altarul Sfântului Anton şi altarul Sfântului Ioan de Nepomuk. Altarul principal se contractează cu Nicolae Pop în 1844 în valoare de 8000 de forinţi, sumă de care franciscanii încă nu dispuneau. Astfel, baldachinul altarului principal s-a realizat abia în 1848, iar tabernacolul şi mai târziu, în 1854. Tabloul altarului Sfântul Francisc este opera pictorului clujean József Csűrös, tabloul altarului Sfânta Clara se realizează în 1860 de către Gyula Potorszky, iar iar cea a altarului Sfânta Elisabeta în 1938 de către Ferenc Herczeg. După terminarea picturii decorative ale interiorului bisericii, are loc sfinţirea festivă a bisericii, oficiată de episcopul Mihály Fogarassy în data de 20 august 1876.
Clădirea mănăstirii şi-a căpătat forma actuală în cea de a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Despre mănăstirea anexată peretelui sudic a bisericii gotice se ştie doar, că a avut o singură aripă, cu coridor central din care se deschideau de o parte şi alta chiliile călugărilor. În 1650, cu ocazia renovării bisericii guardianul Kázmér Damokos a solicitat de la vicejudele regal al scaunului Gheorgheni muncitori pentru reparaţia mănăstirii. În 1661 acoperişul a ars în totalitate, şi a suferit importante pagube şi interiorul construcţiei. În 1733 se reconstruieşte sala de mese. În 1758 încep lucrările de construire ale noii mănăstiri în stil baroc. György Fogarassy, meşterul contractat pentru execuţia mănăstirii păstrează aripa existentă, care devine aripa de nord, dar desfiinţează coridorul central, celelalte aripi sunt ridicate din temelii. Lucrările se încheie în 1770 la aripa nordică, aripa vestică este terminată în 1777, iar cea sudică în 1779. Renovări mai ample au avut loc şi în 1877, când se demolează clădirea tiparniţei adosate peretelui vestic al mănăstirii, dar nu au fost efectuate modificări esenţiale în edificiile mănăstirii.
Descrierea edificiului
Imaginea arhitecturală a bisericii frnciscane din Şumuleu Ciuc este marcată de limbajul stilistic caracteristic tranziţiei dintre stilul baroc şi neoclasicist. Este o clădire amplă, compusă dintr-o navă acoperită în două ape şi dintr-un cor alungit, cu sacristia anexată laturii sudice. Spaţiul bisericii este specific barocului, dar decoraţia sa combină elemente baroce şi neoclasice. Faţada principală este marcată de cele două turnuri vestice acoperite cu coifuri de factură barocă, volumul turnului devenind din ce în ce mai proeminent la fiecare nivel, contribuind la dinamica înfăţişării faţadei. Din planul peretelui, între cele două turnuri se ridică partea centrală a faţadei, accentuată de doi pilaştrii înalţi, încheiată în fronton triunghiular cu o nişă semicirculară în care este amplasată copia fidelă a statuii Fecioarei. Liniile arcuite caracteristice barocului apar pe faţada principală pe cornişa de sub nişa statuii, respectiv în decoraţia ferestrelor, cele ovale fiind specifice barocului chiar prin formă. Frontoanele triunghiulare ale intrării principale şi a timpanului faţadei principale fac parte dintre elementele preferate ale neoclasicismului. Decoraţia reţinută a faţadelor este compusă din cartuşe şi chenare ornamentate cu motive florare şi geometrice din tencuială. Faţadele laterale sunt penetrate de ferestre încheiate semicircular, suprapuse de ferestre ovale cu chenare arcuite, axele fiind delimitate de lesene.
Decoraţia interioară este mult mai bogată decât cea exterioară. Bolta cilindrică cu penetraţii este susţinută de stâlpi adosaţi cu cornişe arcuite. Altarul principal monumental al bisericii încheie şirul altarelor baroce cu baldachin aflate sub influenţa altarelor principale a domului din Bratislava şi a catedralei din Alba Iulia, tip de altar care se răspândeşte în prima jumătate a secolului al XIX-lea şi în Secuime. Principala caracteristică a acestui tip de altar este compoziţia sa cu baldachin format din volute şi un tabernacol de sine stătător. Sub baldachinul alcătuit din opt volute este amplasată construcţia cu cupolă a tabernacolului, fiind decorat cu ghirlande de flori şi struguri, rozete şi cununi de spice de grâu. În vârful cupolei este amplasat Agnus Dei înconjurat de raze, iar sub calotele cupolei se află un crucifix flancat de îngeri închinându-se.
Figura centrală a altarului principal este statuia Maicii Domnului, reprezentată după tipologia Maria in sole. Fecioara Maria cuprinsă de raze are sub picioare globul pământesc şi luna, purtând în jurul capului o aureolă formată din 12 stele. Pe luna în formă de seceră apare o faţă umană, care se poate referi la Nestor - tăgăduitorul Mariei ca născătoare de Dumnezeu -, sau la turci ca cei mai înverşunaţi duşmani ai creştinătăţii. În mâna dreaptă a Mariei se află sceptrul împărătesc, iar pe braţul stâng îl poartă pe Pruncul Isus, amândoi au capetele încoronate. Înălţimea statuii confecţionată din lemn de tei poleit măsoare 227 cm, depăşind dimensiunea umană; modul de tratare a suprafeţei spatelui statuii confirmă ipoteza ca original aceasta ar fi fost figura centrală a unui altar poliptic. Literatura de specialitate datează statuia la începutul secolului al XVI-lea.
În corul bisericii este amplasat o strană tripartită cu baldachin, spătarul central al acestuia fiind decorat cu basorelieful în lemn al Sfântului Augustin, iar cele laterale cu câte o figură de diaconi; în vârful baldachinului apare Maria încoronată cu cununa de 12 stele şi înconjurată de îngeri.
Cele şase altare secundare ale bisericii din navă au o structură unitară. Primul altar de pe latura nordică are forme neoclasiciste, şi tabloul sîu principal încheiat în semicerc reprezintă Sfântul Francisc îngenunchiat, când un înger îi pune pe cap o cunună de lauri. În luneta deasupra tabloului este reprezentat episcopul Sfântul Nicolae. Construcţia primului altar de pe latura sudică este identică cu cea a altarului Sfântul Francisc, cu deosebirea că tabloul central este o pictură din secolul al XX-lea cu imaginea Sfântului Anton, iar pictura din lunetă îl reprezintă pe Sfântul Bonaventura. Altarul secundar Sfânta Ana are o decoraţie mai aglomerată; fusul coloanelor este înconjurat de ghirlande de flori, iar marginile sunt decorate cu trandafiri. Tabloul superior o reprezintă pe Sfânta Apolonia, iar în tabloul principal apare scena familiei Sfintei Maria, învăţând de la părinţi. Construcţia altarului Sfintei Elisabeta este identică cu cea a altarului Sfânta Ana, în registrul superior apare data construirii, 1836 şi imaginea Sfintei Iuliana. Pe latura nordică se află altarul Sfântului Ioan Botezătorul din 1840, cu coloane canelate şi capiteluri corintice, susţinând un timpan triunghiular în care este reprezentată Sfânta Sara. Tabloul principal cu închidere semicirculară este dedicat botezului Mântuitorului în apa Iordanului. Vizavi de acest altar este amplasat altarul Sfântului Ioan de Nepomuk, care are o pictură reprezentând întâlnirea dintre Maria şi Elisabeta.
Amvonul cu basoreliefuri poleite are o formă poligonală, care diferă de amvoanele barocului transilvan. Coronamentul amvonului se încheie cu figura Sfântului Mihai cu sabie şi suflând în cornetă. Pe uşa amvonului este reprezentat Moise cu cele două table ale legii, iar parapetul delimitat de mici coloane cioplite din lemn este decorat cu basoreliefuri. Patru dintre acestea reprezintă evangheliştii, iar al cincilea pogorârea Sfântului Duh. La partea inferioară a amvonului se poate citi inscripţia în limba maghiară: „FĂCUT DE CĂTRE PICTORUL NICOLAE POP BRAŞOVEAN", iar la mijlocul unei ghirlande apare anul 1835.
Clădirea mănăstirii de pe latura sudică a bisericii înconjoară o curte interioară dreptunghiulară. Faţada exterioară a clădirii cu un etaj este foarte simplă, nivelurile despărţite de un brâu median sunt penetrate de ferestre dreptunghiulare simple. Faţada spre curtea interioară este caracterizată la parter de arcade semicirculare, iar la etaj de un coridor deschis cu arcade, mai puţin latura vestică unde sunt ferestre dreptunghiulare. Faţadele nord, est şi vest sunt marcate de diverse cadrane solare şi stelare(?) pictate. Coridoarele mănăstirii sunt acoperite de bolţi încrucişate.
Pe lângă cultul Sfintei Maria, statuia bisericii este importantă, pe de o parte, fiindcă este unica piesă provenită din biserica veche, pe de altă parte datorită faptului că s-au păstrat pentru posteritate foarte puţine statui originale de dimensiuni şi de o calitate asemănătoare.
Bibliografie selectivă
P. Benedek Fidél, Csíksomlyó (Tanulmányok), Kolozsvár, 2000.
P. Boros Fortunát, Csíksomlyó, a kegyhely, Csíkszereda, 1994.
Mihály Ferenc, Adatok egy erdélyi kegyszobor és egy kegykép történetéhez, în: Barna Gábor (szerk.), Kép, képmás, kultusz, Szeged, 2006, 76-90.
Vofkori György, Csíkszereda és Csíksomlyó képes története, Békéscsaba, 2007.
Miercurea-Ciuc, "Sediul Scaunului Ciuc”, azi Spitalul de Boli Infecțioase, str. Szek, nr 146
Cod LMI: HR-II-m-B-12743
Datare: 1835-1844
Misentea, Ansamblul bisericii romano-catolice "A Tuturor Sfinților”, nr. 166
Cod LMI: HR-II-a-A-12880, biserica - HR-II-m-A-12880.01, zid de incintă - HR-II-m-A-12880.02
Datare: biserica: 1330, sec. XV-XIX, zid de incintă: 1247, sec. XV-XIX
Misentea (în maghiară Csíkmindszent, colocvial Mindszent) este un sat în comuna Leliceni, județul Harghita, Transilvania, România. Aparține de comuna Leliceni.
Localitatea este menționată din anul 1332 sub numele Omnes sancti (în trad. "Toți sfinții"), cu referire la hramul "Sărbătoarea Tuturor Sfinților", care este fixată în calendarul romano-catolic pe 1 noiembrie ("Ziua Luminației").
Biserica romano-catolică din Misentea, cu hramul Toți Sfinții (în maghiară Mindenszentek), este un monument istoric și de arhitectură situat în localitatea Misentea, județul Harghita.
Edificiul este atestat din anul 1333 sub numele Ecclesia Omnium Sanctorum, "Biserica Tuturor Sfinților".
Este declarată monument istoric și este înscrisă în Lista Monumentelor Istorice din Județul Harghita sub denumirea de Ansamblul bisericii romano-catolice "A Tuturor Sfinților" cu codul LMI HR-II-a-A-12880, biserica având codul LMI: HR-II-m-A-12880.01, iar zidul de incintă având codul LMI: HR-II-m-A-12880.02.[1]
Misentea (în maghiară Csíkmindszent, colocvial Mindszent) este un sat în comuna Leliceni, județul Harghita, Transilvania, România. Aparține de comuna Leliceni.
Localitatea este menționată din anul 1332 sub numele Omnes sancti (în trad. "Toți sfinții"), cu referire la hramul "Sărbătoarea Tuturor Sfinților", care este fixată în calendarul romano-catolic pe 1 noiembrie ("Ziua Luminației").
Biserica romano-catolică din Misentea, cu hramul Toți Sfinții (în maghiară Mindenszentek), este un monument istoric și de arhitectură situat în localitatea Misentea, județul Harghita.
Edificiul este atestat din anul 1333 sub numele Ecclesia Omnium Sanctorum, "Biserica Tuturor Sfinților".
Este declarată monument istoric și este înscrisă în Lista Monumentelor Istorice din Județul Harghita sub denumirea de Ansamblul bisericii romano-catolice "A Tuturor Sfinților" cu codul LMI HR-II-a-A-12880, biserica având codul LMI: HR-II-m-A-12880.01, iar zidul de incintă având codul LMI: HR-II-m-A-12880.02.[1]
Sândominic, poartă de lemn, Str. Alszeg 1700
Cod LMI: HR-II-m-B-12961
Datează din anul 1868.
Mădăraș, Biserica de lemn "Sf. Arhangheli”, Str. Temetõ 1267A
Cod LMI: HR-II-m-B-12962
Datare: 1787, înc. sec. XIX. A fost capelă greco-catolică, ulterior transformat în biserică ortodoxă.
Sândominic (în maghiară Csíkszentdomokos) este un sat în județul Harghita, Transilvania, România. Este reședința comunei Sândominic. Comuna Sândominic se află în apropiere de izvorul Oltului, la 29 km de Miercurea Ciuc și de Gheorgheni. Satul este situat în depresiunea Ciucului, la o altitudine de 640 m (este punctul cel mai înalt al zonei).
Biserica de lemn din Sândominic, aflată în satul cu același nume din comuna Sândominic, județul Harghita este edificată la începutul secolului al XIX-lea[1]. Are hramul Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil.
Bibliografie: wikipedia.org
Sândominic (în maghiară Csíkszentdomokos) este un sat în județul Harghita, Transilvania, România. Este reședința comunei Sândominic. Comuna Sândominic se află în apropiere de izvorul Oltului, la 29 km de Miercurea Ciuc și de Gheorgheni. Satul este situat în depresiunea Ciucului, la o altitudine de 640 m (este punctul cel mai înalt al zonei).
Biserica de lemn din Sândominic, aflată în satul cu același nume din comuna Sândominic, județul Harghita este edificată la începutul secolului al XIX-lea[1]. Are hramul Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil.
Bibliografie: wikipedia.org
Siculeni, Coloana Siculicidum, str. Principală, nr. 43 Pe drumul naţional
Cod LMI: HR-IV-m-B-13027
Datare: 1889
Masacrul de la Siculeni (latină Siculicidium "uciderea de secui", în maghiară Madéfalvi veszedelem) a fost o execuție în masă organizată în anul 1764 de armata austriacă împotriva secuilor rebeli, care s-au împotrivit încorporării în nou înființatele regimente grănicerești secuiești ale graniței militare. Acțiunea a fost ordonată de curtea imperială de la Viena.[necesită citare] Cu executarea ordinului a fost însărcinat generalul Adolf Nikolaus Buccow, guvernatorul imperial al Transilvaniei, care, după refuzul secuilor, și-a dat demisia. Locul lui a fost luat de generalul conte Joseph von Siskovics care, în seara înzăpezită de 7 ianuarie 1764 (ajunul Crăciunului Ortodox), a atacat localitatea Mádéfalva (azi Siculeni).
În timpul masacrului, peste 400 de bărbați, femei și copii au fost uciși de salvele de artilerie ale austriecilor.[necesită citare] Placa memorială dezvelită în 1899 la fața locului menționează 200 de victime.
Consecința imediată a masacrului a fost emigrarea a numeroși secui în Moldova, unde au înființat sate noi sau s-au refugiat în comunitățile de ceangăi din Bucovina. Satele nou înființate au fost Istensegíts ("Doamne ajută") (Țibeni), Fogadjisten ("Doamne primește") (1776, Iacobești), Hadikfalva (Dornești), Józseffalva (1785, Vornicenii Mari), Andrásfalva (1786, Măneuți). În prezent, aceste sate fac parte din județul Suceava.
Date despre monument Adresa: Siculeni nr. 43.
Cod: HR-IV-m-B-13027
Datare: 1898
Date istorice
Monumentul a fost ridicat în memoria secuilor care au căzut la Siculeni la 7 ianuarie, 1764 în urma represaliilor sângeroase, comandate de ofiţerii armatei austrieci împotriva secuilor din scaunul Ciuc şi din Trei Scaune, care s-au opus înrolării în regimentele de grăniceri organizate de autorităţile imperiale. Pentru a schiţa premisele acestui eveniment sumbru vom face cunoscute cele mai importante momente care au dus la întâmplarea amintită. În 1761 împărăteasa Maria Tereza se adresa comandantului suprem al Transilvaniei, baronul Adolf Nicholaus Buccow, cu propunerea înfiinţării unor regimente grănicereşti în Secuime. Drept răspuns Buccow a elaborat un plan în acest sens, conform căruia regimentele secuieşti aflate sub comandament austriac, aveau datoria în primul rând de a păzi graniţa estică şi sudică a Transilvaniei, dar în caz de nevoie puteau fi transferate şi pe fronturi străine. În acelaşi timp înrolarea secuilor nu însemna şi redobândirea libertăţilor vechi (ex. scutirea de taxe) ale acestei stări, lucru contestat ulterior în repetate rânduri de secui.
Văzând că înrolarea condiţionată de voluntariat a secuilor nu avea să ducă la rezultatele dorite, comisia însărcinată cu înfiinţarea concretă a regimentelor de grăniceri a recurs la metode din ce în ce mai drastice pentru recrutarea secuilor liberi. Ulterior un nou mandat regal, emis pe 8 octombrie 1763, reglementa obligativitatea tuturor secuilor liberi de a se înrola în noile regimentele militare de graniţă, voluntariatul fiind astfel şters.
Secuii din Scaunul Ciuc, conduşi de parohii din Leliceni şi Delniţa, Zöld Péter respectiv Beke István, s-au opus înrolării refugiindu-se din faţa comisiei de recrutare în pădure. La începutul anului 1764 li s-au alăturat şi secui din Trei Scaune. Rezistenţa a cedat însă în 5 ianuarie, când din cauza frigului insuportabil, a lipsei de hrană şi a ameninţărilor militarilor austrieci, secuii au fost nevoiţi să coboare în sat, intrând în Siculeni. Ca represalii, peste două zile comisia de recrutare a ordonat un atac neaşteptat asupra întregului sat. Masacrul a început în zorii zilei de 7 ianuarie 1764 cu focuri de tun. Secuii care s-au împotrivit recrutării au căzut fără a putea opune rezistenţă în faţa atacului a celor circa 1300 de militari austrieci. Masacrul de la Siculeni ordonat de general-maiorul Siskovich József şi executat sub conducerea locotenent-colonelului Caratto s-a întipărit în istorie sub denumirea de pierzarea de la Siculeni, sau siculicidium (masacrul secuilor).
Numărul exact al victimelor este necunoscut, dar cu siguranţă au fost mult mai mulţi decât 177, cum s-a specificat într-un raport oficial. În istoriografia veche sunt precizaţi între 200 şi 600 de victime. Cca. 45 dintre ei, majoritatea din Trei Scaune, au fost înmormântaţi la marginea satului într-o groapă comună. Locul respectiv fusese marcat de mai multe cruci în secolele XVIII-XIX. Prima fusese ridicată tocmai de austrieci, inscripţia acesteia evocând cinic „mândria frântă a secuilor". Crucea fusese îndepărtată în 1783, iar în 1789 Cserey Zsuzsanna a aşezat o cruce dedicată Maicii Domnului pe mormântul victimelor. Monumente noi au fost amplasate apoi în 1878 de Részeg András şi soţia sa, iar altul în 1885 de către Szabó Péter.
Intenţia ridicării unui monument mai exigent, demn de memoria tristului eveniment s-a formulat deja în anii 1860, însă procurarea fondurilor necesare s-a prelungit timp de mai multe decenii. În 1891 s-a înfiinţat comisia pentru ridicarea monumentului. Banii necesari s-au strâns doar prin colectă publică. În 1892 Tamás József, un arhitect budapestan originar din Miercurea Ciuc, s-a oferit să realizeze pe gratis proiectele. Lucrarea sa a fost aprobată de comisia naţională a artelor peste doi ani. Piatra de temelie a monumentului a fost depusă la 10 mai 1898, iar până la sfârşitul anului s-a montat în vârf şi pasărea turul (pasăre din mitologia maghiară). Constructorul Szász István a fost cel care a executat proiectele lui Tamás József, iar pasărea turul fusese sculptată în piatră de Köllő Miklós (1861-1900), renumitul sculptor originar din Ciumani (jud. Harghita). Tabla inscripţionată, confecţionată din marmură este opera meşterului budapestan Sánta Nándor. Ceremonia de dezvelire a monumentului a avut loc doar cinci ani mai târziu, pe 8 octombrie 1905, după achitarea integrală a costurilor acestuia.
Descrierea edificiului
Monumentul Siculicidium se situează pe dreapta drumului ce intră dinspre Miercurea Ciuc în Siculeni, localitate aflată la cca. 10 km de reşedinţa de judeţ. Obeliscul de piatră din centrul compoziţiei este flancat de două ziduri scunde, treptate, placate cu piatră, dispuse în linii curbe asemenea unor braţe. Capătul „braţelor" este marcat de câte o urnă aşezată pe câte un stâlpişor, primele fiind decorate cu guttae, iar în vârf cu câte-o bilă de piatră. Obeliscul de piatră cu muchiile teşite este amplasat pe un postament cu secţiunea cruciformă. Obeliscul se caracterizează printr-un soclu treptat, iar la trei sfertul înălţimii sale prezintă o friză decorată cu denticuli şi o cornişă profilată. În zona de sub friză faţadele obeliscului sunt decorate cu câte o stea cu şase raze. În vârful construcţiei, pe o sferă de piatră, stă pasărea turul cu aripile desfăcute. Tabla de marmură tot cruciformă de pe faţada principală a postamentului poartă inscripţia comemorativă. Prima parte a textului acesteia a fost redactat de istoricul şi profesorul universitar clujean, dr. Szádeczky Lajos (1859-1935), iar versurile care constituie partea a doua a inscripţiei, le-a scris dr. Balló István, profesor în Miercurea Ciuc.
SICULICIDIUM
1764. JAN. 7.
A HATÁRŐRSÉG ERŐSZAKOS SZERVEZÉSEKOR
MADÉFALVA HATÁRÁBAN
1764. JAN. 7ÉN HAJNALBAN
A CSÁSZ. KATONASÁG ÁLTAL VÉDTELENÜL LEKASZABOLT
CSÍK ÉS HÁROMSZÉKI
200 SZÉKELY VÉRTANU EMLÉKÉRE
KIK AZ ŐSI SZABADSÁGÉRT VÉRZETTEK EL.
EMELTE AZ UTÓDOK HÁLÁS KEGYELETE
1899. (Siculicidium. 7 ianuarie, 1764. Monument ridicat de urmaşii recunoscători în memoria celor 200 de martiri secui din scaunele Ciuc şi Trei Scaune, ucişi de trupele imperiale la marginea satului Siculeni în zorii zilei de 7 ianuarie 1764. Ei au căzut revendicându-şi vechile libertăţi în perioada organizării autoritare a regimentelor grănicereşti ale secuilor.)
SZÉKELY NÉP! ITT HULLOTT ŐSEIDNEK VÉRE
KIKET ZSARNOK ÖNKÉNY BOSSZUS KARJA ÉRE
MIDŐN ALKOTMÁNYOS SZABADSÁGOD VÉDTÉK
SZÖRNYŰKÉP OLTÁK KI SOK ÁRTATLAN ÉLTÉT
DE BÁR ELVESZTEK ŐK ÁDÁZ FEGYVER ALATT
EMLÉKÖK NEM VÉSZ EL ÖRÖKRE FENMARAD
MERT HŰ KEGYELETBEN MEGTARTOD ŐSEID
ÍGY ÉL MAJD EMLÉKÖK IDŐTLEN IDEIG.
TERVEZTE TAMÁS JÓZSEF ÉPÍTÉSZ
(Secuime! În acest loc a curs sângele strămoşilor tăi, loviţi de braţul necruţător al tiranului autoritar în timp ce îţi ocroteau vechile libertăţi. Ei au căzut nevinovaţi sub armele necruţătoare, amintirea lor însă nu va pieri niciodată, va dăinui mereu, păstrată fiind memoria neamului tău până în veci.
Proiectat de arh. Tamás József)Pe faţada posterioară a obeliscului remarcăm inscripţia care se referă la împrejurările ridicării monumentului:
KÖZADAKOZÁSBÓL LÉTESÜLT
MIKÓ BÁLINT FŐISPÁN
VÉDNÖKSÉGE ALATT
KILYÉNFALVI
BENEDEK ISTVÁN BIZ. ELNÖK
ÜGYBUZGÓSÁGA ÁLTAL.ÉPÍTŐ MESTER
SZÁSZ ISTVÁN (Realizat prin colectă publică sub patronajul comitelui Mikó Bálint şi graţie silinţei preşedintelui de comisie, Benedek István. Constructor: Szász István)
Bibliografie selectivă
Endes Miklós, Csík-, Gyergyó-, Kászon-székek (Csík megye) földjének és népének története 1918-ig, Budapest, 1938, pp. 208-210.
Látom az életem nem igen gyönyörű. A madéfalvi veszedelem tanúkihallgatási jegyzőkönyve. 1764, volum editat de Imreh István, Bukarest, 1994, pp. 15-27.
Kelemen Sándor, Madéfalva - Siculicidium, Csíkszereda, 2000, (Csíki műemlékek, 2.)
Albert Ernő, Az 1764-es madéfalvi veszedelem előzményei és lefolyása, în „Székelyföld", VIII, 2004, nr. 1, pp. 101-147.
Szőcs János, Beke István az idő sűrűjében, în „Székelyföld", VIII, 2004, nr. 1, pp. 81-100.
Bibliografie:
1. wikipedia.org
2. http://enciclopediavirtuala.ro/monument.php?id=342
Masacrul de la Siculeni (latină Siculicidium "uciderea de secui", în maghiară Madéfalvi veszedelem) a fost o execuție în masă organizată în anul 1764 de armata austriacă împotriva secuilor rebeli, care s-au împotrivit încorporării în nou înființatele regimente grănicerești secuiești ale graniței militare. Acțiunea a fost ordonată de curtea imperială de la Viena.[necesită citare] Cu executarea ordinului a fost însărcinat generalul Adolf Nikolaus Buccow, guvernatorul imperial al Transilvaniei, care, după refuzul secuilor, și-a dat demisia. Locul lui a fost luat de generalul conte Joseph von Siskovics care, în seara înzăpezită de 7 ianuarie 1764 (ajunul Crăciunului Ortodox), a atacat localitatea Mádéfalva (azi Siculeni).
În timpul masacrului, peste 400 de bărbați, femei și copii au fost uciși de salvele de artilerie ale austriecilor.[necesită citare] Placa memorială dezvelită în 1899 la fața locului menționează 200 de victime.
Consecința imediată a masacrului a fost emigrarea a numeroși secui în Moldova, unde au înființat sate noi sau s-au refugiat în comunitățile de ceangăi din Bucovina. Satele nou înființate au fost Istensegíts ("Doamne ajută") (Țibeni), Fogadjisten ("Doamne primește") (1776, Iacobești), Hadikfalva (Dornești), Józseffalva (1785, Vornicenii Mari), Andrásfalva (1786, Măneuți). În prezent, aceste sate fac parte din județul Suceava.
Date despre monument Adresa: Siculeni nr. 43.
Cod: HR-IV-m-B-13027
Datare: 1898
Date istorice
Monumentul a fost ridicat în memoria secuilor care au căzut la Siculeni la 7 ianuarie, 1764 în urma represaliilor sângeroase, comandate de ofiţerii armatei austrieci împotriva secuilor din scaunul Ciuc şi din Trei Scaune, care s-au opus înrolării în regimentele de grăniceri organizate de autorităţile imperiale. Pentru a schiţa premisele acestui eveniment sumbru vom face cunoscute cele mai importante momente care au dus la întâmplarea amintită. În 1761 împărăteasa Maria Tereza se adresa comandantului suprem al Transilvaniei, baronul Adolf Nicholaus Buccow, cu propunerea înfiinţării unor regimente grănicereşti în Secuime. Drept răspuns Buccow a elaborat un plan în acest sens, conform căruia regimentele secuieşti aflate sub comandament austriac, aveau datoria în primul rând de a păzi graniţa estică şi sudică a Transilvaniei, dar în caz de nevoie puteau fi transferate şi pe fronturi străine. În acelaşi timp înrolarea secuilor nu însemna şi redobândirea libertăţilor vechi (ex. scutirea de taxe) ale acestei stări, lucru contestat ulterior în repetate rânduri de secui.
Văzând că înrolarea condiţionată de voluntariat a secuilor nu avea să ducă la rezultatele dorite, comisia însărcinată cu înfiinţarea concretă a regimentelor de grăniceri a recurs la metode din ce în ce mai drastice pentru recrutarea secuilor liberi. Ulterior un nou mandat regal, emis pe 8 octombrie 1763, reglementa obligativitatea tuturor secuilor liberi de a se înrola în noile regimentele militare de graniţă, voluntariatul fiind astfel şters.
Secuii din Scaunul Ciuc, conduşi de parohii din Leliceni şi Delniţa, Zöld Péter respectiv Beke István, s-au opus înrolării refugiindu-se din faţa comisiei de recrutare în pădure. La începutul anului 1764 li s-au alăturat şi secui din Trei Scaune. Rezistenţa a cedat însă în 5 ianuarie, când din cauza frigului insuportabil, a lipsei de hrană şi a ameninţărilor militarilor austrieci, secuii au fost nevoiţi să coboare în sat, intrând în Siculeni. Ca represalii, peste două zile comisia de recrutare a ordonat un atac neaşteptat asupra întregului sat. Masacrul a început în zorii zilei de 7 ianuarie 1764 cu focuri de tun. Secuii care s-au împotrivit recrutării au căzut fără a putea opune rezistenţă în faţa atacului a celor circa 1300 de militari austrieci. Masacrul de la Siculeni ordonat de general-maiorul Siskovich József şi executat sub conducerea locotenent-colonelului Caratto s-a întipărit în istorie sub denumirea de pierzarea de la Siculeni, sau siculicidium (masacrul secuilor).
Numărul exact al victimelor este necunoscut, dar cu siguranţă au fost mult mai mulţi decât 177, cum s-a specificat într-un raport oficial. În istoriografia veche sunt precizaţi între 200 şi 600 de victime. Cca. 45 dintre ei, majoritatea din Trei Scaune, au fost înmormântaţi la marginea satului într-o groapă comună. Locul respectiv fusese marcat de mai multe cruci în secolele XVIII-XIX. Prima fusese ridicată tocmai de austrieci, inscripţia acesteia evocând cinic „mândria frântă a secuilor". Crucea fusese îndepărtată în 1783, iar în 1789 Cserey Zsuzsanna a aşezat o cruce dedicată Maicii Domnului pe mormântul victimelor. Monumente noi au fost amplasate apoi în 1878 de Részeg András şi soţia sa, iar altul în 1885 de către Szabó Péter.
Intenţia ridicării unui monument mai exigent, demn de memoria tristului eveniment s-a formulat deja în anii 1860, însă procurarea fondurilor necesare s-a prelungit timp de mai multe decenii. În 1891 s-a înfiinţat comisia pentru ridicarea monumentului. Banii necesari s-au strâns doar prin colectă publică. În 1892 Tamás József, un arhitect budapestan originar din Miercurea Ciuc, s-a oferit să realizeze pe gratis proiectele. Lucrarea sa a fost aprobată de comisia naţională a artelor peste doi ani. Piatra de temelie a monumentului a fost depusă la 10 mai 1898, iar până la sfârşitul anului s-a montat în vârf şi pasărea turul (pasăre din mitologia maghiară). Constructorul Szász István a fost cel care a executat proiectele lui Tamás József, iar pasărea turul fusese sculptată în piatră de Köllő Miklós (1861-1900), renumitul sculptor originar din Ciumani (jud. Harghita). Tabla inscripţionată, confecţionată din marmură este opera meşterului budapestan Sánta Nándor. Ceremonia de dezvelire a monumentului a avut loc doar cinci ani mai târziu, pe 8 octombrie 1905, după achitarea integrală a costurilor acestuia.
Descrierea edificiului
Monumentul Siculicidium se situează pe dreapta drumului ce intră dinspre Miercurea Ciuc în Siculeni, localitate aflată la cca. 10 km de reşedinţa de judeţ. Obeliscul de piatră din centrul compoziţiei este flancat de două ziduri scunde, treptate, placate cu piatră, dispuse în linii curbe asemenea unor braţe. Capătul „braţelor" este marcat de câte o urnă aşezată pe câte un stâlpişor, primele fiind decorate cu guttae, iar în vârf cu câte-o bilă de piatră. Obeliscul de piatră cu muchiile teşite este amplasat pe un postament cu secţiunea cruciformă. Obeliscul se caracterizează printr-un soclu treptat, iar la trei sfertul înălţimii sale prezintă o friză decorată cu denticuli şi o cornişă profilată. În zona de sub friză faţadele obeliscului sunt decorate cu câte o stea cu şase raze. În vârful construcţiei, pe o sferă de piatră, stă pasărea turul cu aripile desfăcute. Tabla de marmură tot cruciformă de pe faţada principală a postamentului poartă inscripţia comemorativă. Prima parte a textului acesteia a fost redactat de istoricul şi profesorul universitar clujean, dr. Szádeczky Lajos (1859-1935), iar versurile care constituie partea a doua a inscripţiei, le-a scris dr. Balló István, profesor în Miercurea Ciuc.
SICULICIDIUM
1764. JAN. 7.
A HATÁRŐRSÉG ERŐSZAKOS SZERVEZÉSEKOR
MADÉFALVA HATÁRÁBAN
1764. JAN. 7ÉN HAJNALBAN
A CSÁSZ. KATONASÁG ÁLTAL VÉDTELENÜL LEKASZABOLT
CSÍK ÉS HÁROMSZÉKI
200 SZÉKELY VÉRTANU EMLÉKÉRE
KIK AZ ŐSI SZABADSÁGÉRT VÉRZETTEK EL.
EMELTE AZ UTÓDOK HÁLÁS KEGYELETE
1899. (Siculicidium. 7 ianuarie, 1764. Monument ridicat de urmaşii recunoscători în memoria celor 200 de martiri secui din scaunele Ciuc şi Trei Scaune, ucişi de trupele imperiale la marginea satului Siculeni în zorii zilei de 7 ianuarie 1764. Ei au căzut revendicându-şi vechile libertăţi în perioada organizării autoritare a regimentelor grănicereşti ale secuilor.)
SZÉKELY NÉP! ITT HULLOTT ŐSEIDNEK VÉRE
KIKET ZSARNOK ÖNKÉNY BOSSZUS KARJA ÉRE
MIDŐN ALKOTMÁNYOS SZABADSÁGOD VÉDTÉK
SZÖRNYŰKÉP OLTÁK KI SOK ÁRTATLAN ÉLTÉT
DE BÁR ELVESZTEK ŐK ÁDÁZ FEGYVER ALATT
EMLÉKÖK NEM VÉSZ EL ÖRÖKRE FENMARAD
MERT HŰ KEGYELETBEN MEGTARTOD ŐSEID
ÍGY ÉL MAJD EMLÉKÖK IDŐTLEN IDEIG.
TERVEZTE TAMÁS JÓZSEF ÉPÍTÉSZ
(Secuime! În acest loc a curs sângele strămoşilor tăi, loviţi de braţul necruţător al tiranului autoritar în timp ce îţi ocroteau vechile libertăţi. Ei au căzut nevinovaţi sub armele necruţătoare, amintirea lor însă nu va pieri niciodată, va dăinui mereu, păstrată fiind memoria neamului tău până în veci.
Proiectat de arh. Tamás József)Pe faţada posterioară a obeliscului remarcăm inscripţia care se referă la împrejurările ridicării monumentului:
KÖZADAKOZÁSBÓL LÉTESÜLT
MIKÓ BÁLINT FŐISPÁN
VÉDNÖKSÉGE ALATT
KILYÉNFALVI
BENEDEK ISTVÁN BIZ. ELNÖK
ÜGYBUZGÓSÁGA ÁLTAL.ÉPÍTŐ MESTER
SZÁSZ ISTVÁN (Realizat prin colectă publică sub patronajul comitelui Mikó Bálint şi graţie silinţei preşedintelui de comisie, Benedek István. Constructor: Szász István)
Bibliografie selectivă
Endes Miklós, Csík-, Gyergyó-, Kászon-székek (Csík megye) földjének és népének története 1918-ig, Budapest, 1938, pp. 208-210.
Látom az életem nem igen gyönyörű. A madéfalvi veszedelem tanúkihallgatási jegyzőkönyve. 1764, volum editat de Imreh István, Bukarest, 1994, pp. 15-27.
Kelemen Sándor, Madéfalva - Siculicidium, Csíkszereda, 2000, (Csíki műemlékek, 2.)
Albert Ernő, Az 1764-es madéfalvi veszedelem előzményei és lefolyása, în „Székelyföld", VIII, 2004, nr. 1, pp. 101-147.
Szőcs János, Beke István az idő sűrűjében, în „Székelyföld", VIII, 2004, nr. 1, pp. 81-100.
Bibliografie:
1. wikipedia.org
2. http://enciclopediavirtuala.ro/monument.php?id=342
Sândominic, Ansamblul bisericii romano-catolice "Sf. Dominic, str. Str. Templom, nr. 1647
Cod LMI: HR-II-a-A-12963
Datare: sec. XIII-XIX, zidul de incintă: 1813
Sândominic (în maghiară Csíkszentdomokos) este un sat în județul Harghita, Transilvania, România. Este reședința comunei Sândominic. Comuna Sândominic se află în apropiere de izvorul Oltului, la 29 km de Miercurea Ciuc și de Gheorgheni. Satul este situat în depresiunea Ciucului, la o altitudine de 640 m (este punctul cel mai înalt al zonei).
Biserica romano-catolică construită în 1795 păstrează multe fragmente dintr-o biserică anterioară, probabil din secolul al XIII-lea, este declarată monument conform registrului monumentelor ale judeţului Harghita din 1992. Statuia Maicii domnului este opera atelierului de sculptură de la Şumuleu, datează din secolul al XV-lea. În curtea bisericii este o cruce înălţată în memoria cardinalului Báthori Endre ucis pe teritoriul satului.
Peretele exterior al bisericii poartă basorelieful ce-l înfăţişează pe Márton Áron (1896-1980) , episcopul romano-catolic vestit al Alba-Iuliei, fiu al satului. Portretul a fost dezvelit cu ocazia centenariului naşterii, la 28 august 1996.
Din biserica din Sândominic a fost preluată şi vestita pictură pe lemn ce înfăţişează încoronarea Maicii Domnului, păstrat azi în Muzeul Secuiesc al Ciucului. Tabloul a fost găsit ascuns de către Domokos Pál Péter şi preotul paroh Boga István.
O altă placă comemorativă a episcopului Márton Áron (1896-1980) se găseşte pe clădirea ce se află pe locul casei natale. Pe data de 28 august 1996 în centrul satului a fost ridicat şi un monument comemorativ, opera sculptorului Szervátiusz Tibor.
Bibliografie:
1. wikipedia.org
2. http://www.biserici.org/index.php?menu=BIA2&code=2351&criteria=&quick=&radio=b&order=OVER_TOWN
3.
Sândominic (în maghiară Csíkszentdomokos) este un sat în județul Harghita, Transilvania, România. Este reședința comunei Sândominic. Comuna Sândominic se află în apropiere de izvorul Oltului, la 29 km de Miercurea Ciuc și de Gheorgheni. Satul este situat în depresiunea Ciucului, la o altitudine de 640 m (este punctul cel mai înalt al zonei).
Biserica romano-catolică construită în 1795 păstrează multe fragmente dintr-o biserică anterioară, probabil din secolul al XIII-lea, este declarată monument conform registrului monumentelor ale judeţului Harghita din 1992. Statuia Maicii domnului este opera atelierului de sculptură de la Şumuleu, datează din secolul al XV-lea. În curtea bisericii este o cruce înălţată în memoria cardinalului Báthori Endre ucis pe teritoriul satului.
Peretele exterior al bisericii poartă basorelieful ce-l înfăţişează pe Márton Áron (1896-1980) , episcopul romano-catolic vestit al Alba-Iuliei, fiu al satului. Portretul a fost dezvelit cu ocazia centenariului naşterii, la 28 august 1996.
Din biserica din Sândominic a fost preluată şi vestita pictură pe lemn ce înfăţişează încoronarea Maicii Domnului, păstrat azi în Muzeul Secuiesc al Ciucului. Tabloul a fost găsit ascuns de către Domokos Pál Péter şi preotul paroh Boga István.
O altă placă comemorativă a episcopului Márton Áron (1896-1980) se găseşte pe clădirea ce se află pe locul casei natale. Pe data de 28 august 1996 în centrul satului a fost ridicat şi un monument comemorativ, opera sculptorului Szervátiusz Tibor.
Bibliografie:
1. wikipedia.org
2. http://www.biserici.org/index.php?menu=BIA2&code=2351&criteria=&quick=&radio=b&order=OVER_TOWN
3.
Racu, comuna Siculeni, Situl arheologic de la Racu - Cetate dacică și capelă medievală, "Dealul Bogat”
Cod LMI: HR-I-s-B-12701, cetate dacică cu șanț și val - HR-I-m-B-12701.02, Capela "Sf. Iacob şi Filip” - HR-I-m-B-12701.01
Datare: sec. II a-Chr.- I p.Chr.,
Racu (în maghiară Csíkrákos) este un sat în județul Harghita, Transilvania, România. Este reședința comunei Racu.
“Câmpul Cetăţii" sau “Dealul Bogat”. Racu I. Periegheze B. Orbán, Al. Ferenczi, R. Vulpe, I. Ferenczi, V. Crişan. La intrarea în Racu dinspre Gheorgheni, în dreptul pietrei kilometrice 107, pe malul drept al Oltului, se ridică Dealul Bogat (cota 786 m), care închide depresiunea Ciucului de Sus. Ramura dinspre Olt a acestuia este un promontoriu (cota 740 m) cu pantele de est şi nord-est stâncoase, cu cele de nord şi vest mai accesibile şi cu cea de sud legată printr-o şa îngustă de cca. 20 m, de restul înălţimii. Pe latura vestică sunt amenajate trei terase, late de cca. 8 m şi cu o diferenţă de nivel una faţă de cealaltă de 1,50-2 m. Ultima terasă înconjoară platoul de jur împrejur. Acesta din urmă are o formă relativ ovală, cu axul lung pe direcţia nord-sud (55x35 m). În centrul platoului se află o bisericuţă din secolul al XVIII-lea. În vremea lui B. Orbán, (sec. XIX), platoul era înconjurat de un şanţ şi un val (cca. 375 m lungime), iar în spatele valului (spre platou) se vedeau urmele unui zid de piatră, lung de 220 m. Aceste elemente de fortificaţie nu mai existau în perioada cercetărilor lui Al. Ferenczi, iar momentan nici atât. În timpul perieghezelor din anii 1986, 1988 s-a mai putut sesiza o uşoară ridicare a marginilor platoului şi o formă puternic aplatizată de val, care barează şaua de legătură cu Dealul Bogat. Pe terase, cu precădere pe ultima, au fost descoperite numeroase fragmente de vase, majoritatea datate în epoca bronzului, cultura Wietenberg, prima vârstă a fierului şi cea dacică. Ceramica dacică este modelată cu mâna (unele fragmente au culoare neagră sau brună şi sunt lustruite) sau cu roata, de culoare cenuşie şi mai rar roşie. Alături de ceramică s-au cules bucăţi de zgură de fier şi lipitură cu urme de bârne şi nuiele. Pe platou nu s-au putut face investigaţii din cauza ierbii. Accesul spre platou se făcea, probabil, ca şi astăzi din direcţia vest, sud-vest. De aici se vede depresiunea Ciucului de Sus şi de Mijloc şi toate celelalte cetăţi dacice existente în zonă. Sec. II î. de Hr. - I d. Hr.
Pe platoul “Câmpul Cetăţii” s-au găsit fragmente ceramice din prima şi a doua epocă a fierului, precum şi un vas cu gura oblică şi cu toartă supraînălţată, care ar putea fi atribuită epocii bronzului. Ferenczi semnalează, fără precizări, şi resturi neolitice. Tot acolo s-a descoperit un mic tezaur de cinci denari romani imperiali de argint din epoca Severilor, 203-223 d. Hr. MNS, nr. inv. 15060-5, 15067.
Bibliografie: 1. A. Bieltz, JSKV, 18, 1898, 82; B. Orbán, Székelyföld, II, 69-70; T. Ortvay, AÉ, 9, 1875, 123; J. Könyöki, G. Nagy, Középkori várak, 282; Al. Ferenczi, ACMIT, 4, 1932-8, 274-83, 312, 316 (il.); M. Roska, Rep., 60, nr. 58; R. Vulpe, SCIV, 6, 1955, 565-6; I. Ferenczi, A Csíki Múzeum Közleményei, 2, 1957, 57, 59, 65; I. Jánovits, Angustia, 4, 1999, 124, nr. 14/b; V. Crişan, DETR, 64-5, nr. 124/A.
Bibliografie:
1. Repertoriul arheologic al județului Harghita, par. 214-215,
Racu (în maghiară Csíkrákos) este un sat în județul Harghita, Transilvania, România. Este reședința comunei Racu.
“Câmpul Cetăţii" sau “Dealul Bogat”. Racu I. Periegheze B. Orbán, Al. Ferenczi, R. Vulpe, I. Ferenczi, V. Crişan. La intrarea în Racu dinspre Gheorgheni, în dreptul pietrei kilometrice 107, pe malul drept al Oltului, se ridică Dealul Bogat (cota 786 m), care închide depresiunea Ciucului de Sus. Ramura dinspre Olt a acestuia este un promontoriu (cota 740 m) cu pantele de est şi nord-est stâncoase, cu cele de nord şi vest mai accesibile şi cu cea de sud legată printr-o şa îngustă de cca. 20 m, de restul înălţimii. Pe latura vestică sunt amenajate trei terase, late de cca. 8 m şi cu o diferenţă de nivel una faţă de cealaltă de 1,50-2 m. Ultima terasă înconjoară platoul de jur împrejur. Acesta din urmă are o formă relativ ovală, cu axul lung pe direcţia nord-sud (55x35 m). În centrul platoului se află o bisericuţă din secolul al XVIII-lea. În vremea lui B. Orbán, (sec. XIX), platoul era înconjurat de un şanţ şi un val (cca. 375 m lungime), iar în spatele valului (spre platou) se vedeau urmele unui zid de piatră, lung de 220 m. Aceste elemente de fortificaţie nu mai existau în perioada cercetărilor lui Al. Ferenczi, iar momentan nici atât. În timpul perieghezelor din anii 1986, 1988 s-a mai putut sesiza o uşoară ridicare a marginilor platoului şi o formă puternic aplatizată de val, care barează şaua de legătură cu Dealul Bogat. Pe terase, cu precădere pe ultima, au fost descoperite numeroase fragmente de vase, majoritatea datate în epoca bronzului, cultura Wietenberg, prima vârstă a fierului şi cea dacică. Ceramica dacică este modelată cu mâna (unele fragmente au culoare neagră sau brună şi sunt lustruite) sau cu roata, de culoare cenuşie şi mai rar roşie. Alături de ceramică s-au cules bucăţi de zgură de fier şi lipitură cu urme de bârne şi nuiele. Pe platou nu s-au putut face investigaţii din cauza ierbii. Accesul spre platou se făcea, probabil, ca şi astăzi din direcţia vest, sud-vest. De aici se vede depresiunea Ciucului de Sus şi de Mijloc şi toate celelalte cetăţi dacice existente în zonă. Sec. II î. de Hr. - I d. Hr.
Pe platoul “Câmpul Cetăţii” s-au găsit fragmente ceramice din prima şi a doua epocă a fierului, precum şi un vas cu gura oblică şi cu toartă supraînălţată, care ar putea fi atribuită epocii bronzului. Ferenczi semnalează, fără precizări, şi resturi neolitice. Tot acolo s-a descoperit un mic tezaur de cinci denari romani imperiali de argint din epoca Severilor, 203-223 d. Hr. MNS, nr. inv. 15060-5, 15067.
Bibliografie: 1. A. Bieltz, JSKV, 18, 1898, 82; B. Orbán, Székelyföld, II, 69-70; T. Ortvay, AÉ, 9, 1875, 123; J. Könyöki, G. Nagy, Középkori várak, 282; Al. Ferenczi, ACMIT, 4, 1932-8, 274-83, 312, 316 (il.); M. Roska, Rep., 60, nr. 58; R. Vulpe, SCIV, 6, 1955, 565-6; I. Ferenczi, A Csíki Múzeum Közleményei, 2, 1957, 57, 59, 65; I. Jánovits, Angustia, 4, 1999, 124, nr. 14/b; V. Crişan, DETR, 64-5, nr. 124/A.
Bibliografie:
1. Repertoriul arheologic al județului Harghita, par. 214-215,
Sântimbru, comuna Sâncrăieni, Crucea de piatră în amintirea epidemiei de ciumă din 1717, La intrarea în cimitir,
Cod LMI: HR-IV-m-B-13026
Datare: 1717
Sântimbru (maghiară Csíkszentimre) este un sat în județul Harghita, Transilvania, România. Este reședința comunei Sântimbru. Până în 2004 a făcut parte din comuna Sâncrăieni. Localitatea Sântimbru este situată în partea sud-estică a județului Harghita, în Depresiunea Ciucului, pe malul Oltului, la poalele estice ale Munților Harghitei, pe drumul județean 123A, Sânsimion - Sântimbru - Sâncrăieni, la 11 km. distanță față de municipiul Miercurea Ciuc.
Sântimbru (maghiară Csíkszentimre) este un sat în județul Harghita, Transilvania, România. Este reședința comunei Sântimbru. Până în 2004 a făcut parte din comuna Sâncrăieni. Localitatea Sântimbru este situată în partea sud-estică a județului Harghita, în Depresiunea Ciucului, pe malul Oltului, la poalele estice ale Munților Harghitei, pe drumul județean 123A, Sânsimion - Sântimbru - Sâncrăieni, la 11 km. distanță față de municipiul Miercurea Ciuc.
Tomești, comuna Cârța, Ruinele turnului bisericii medievale, denumirea locală este ”Csonkatorony" - Turnul schilod
Cod LMI: HR-II-m-B-12987
Str. Ambrus La cca.1 km nord de sat, secolul XV.